Patriarhul României a evidenţiat semnificațiile duhovnicești ale slujbei Prohodului, în mai multe rânduri.

Preafericirea Sa a spus că Prohodul Domnului arată legătura dintre taina Crucii şi taina Învierii lui Hristos, dintre smerenia Lui şi slava Sa.

„Slujba Prohodului este una dintre cele mai frumoase creaţii liturgice ale Ortodoxiei. Este o îmbinare armonioasă între teologhisire şi poezie, între cântare şi înţelesul duhovnicesc al tainei răstignirii şi îngropării lui Hristos cu aşteptarea întru nădejdea învierii Sale. Această slujbă conţine atât de multe profunzimi teologice că aproape nicio operă dogmatică nu a putut să concentreze în cuvinte simple şi în acelaşi timp poetice înţelesurile adânci ale tainei smereniei sau plecăciunii prin răstignirea şi îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a explicat că Prohodul are patru mari dimensiuni.

„Prohodul Domnului este tânguire de îngropare a lui Hristos în jurul Epitafului, care înseamnă în limba greacă acoperământul unui mormânt. Pe această icoană de pânză este pictată punerea în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos. În al doilea rând, Prohodul Domnului este o mărturisire a dumnezeirii lui Hristos. În al treilea rând, este o preamărire a smereniei Lui arătată prin răstignire şi îngropare. În al patrulea rând, Prohodul Domnului este o aşteptare în stare de priveghere a Învierii Sale”.

Ca tânguire de îngropare, vedem că moartea Domnului pe cruce şi îngroparea Lui produc undoliu cosmic, aşa cum ne arată unele strofe din Prohodul Domnului, ca de pildă strofa a XX-a, starea întâi, în care se spune că S-a schimbat făptura prin a Ta patimă căci cu Tine toate au pătimit câte sunt făcător a toate cunoscându-Te, a mai subliniat Patriarhul României.

„Prin aceasta se vede că aici este vorba de o împreună pătimire a întregii creaţii cu Hristos care Se află răstignit pe Cruce pentru că El este creatorul a toate câte există. El a făcut cerul şi pământul, El este creatorul universului şi de aceea se întunecă soarele şi luna când El moare pe cruce şi acest lucru este spus în aceste cuvinte: «Soarele a apus, iar pământul s-a clintit cuvinte apunând Tu neînseratul soare Hristos şi cu trupul în mormânt punându-Te». Aceasta ne arată că Iisus Hristos nu este un simplu om care moare pe Cruce, ci este Domnul şi Stăpânul Universului şi de aceea din această suferinţă a Lui se vede că ea se extinde la toată făptura întrucât atunci când făcătorul universului trece prin suferinţa morţii toate pătimesc împreună cu El”.