30 decembrie 2022, 7:43

Victor Rebengiuc: ”Publicul nu are educație teatrală. Aplaudă frenetic și un spectacol bun și unul prost”

90 de ani vor veni în curând, și totuși este pe scenă, într-un rol magistral. Colegii de generație i-au plecat pe rând, după cum o spune, cu regret, înșirând nume de mari actori ai scenei și filmului românești.

În ziua de Crăciun, Lucian Mîndruță vă așteaptă alături de un invitat special. Emisiunea ”Ediția de Dimineață” de la 10:30 vă aduce pe micile ecrane un monstru sacru al scenei: Victor Rebengiuc. Pentru un dialog relaxat despre artă, credință, public, educație culturală și chiar România post-Revoluția din 1989. La Digi24.

Nu este, poate greu de imaginat asta, un interlocutor tocmai facil. Să nu uităm scena cu sulul de hârtie, de la Revoluție.

Victor Rebengiuc a participat la Revoluția din 1989, care a dus la răsturnarea regimului Ceaușescu, și s-a alăturat mulțimii care, în acele zile încărcate de decembrie, a mers la TVR pentru a se adresa românilor.

Cunoscutul actor a ținut, în 23 decembrie 1989, un discurs memorabil la televiziunea publică. 

Am văzut câțiva dintre cei care au luat cuvântul aici, la Televiziune, și care încep prin a-și cere scuze. Eu cred că asta este o atitudine nu tocmai potrivită.

Cred că nu am fi ajuns aici, dacă fiecare dintre noi ar fi avut tăria, la timpul potrivit, să își înfrângă frica și să încerce să aibă o atitudine demnă față de tot ceea ce se  întâmpla în jurul lui.

Și dacă fiecare dintre noi ar fi spus «Nu! Nu!», atunci când era solicitat, la televiziune, să pronunțe cuvinte, nume proprii, care nu se mai pot pronunța nici atunci, nici acum…

Eu nu pot să pronunț un asemenea nume propriu și n-am putut nici înainte să o fac. Dacă ei s-ar fi gândit atunci, acum nu ar mai fi trebuit să vină și să-și ceară scuze.

Înainte de a veni la televiziune să își ceară scuze, le ofer o hârtiuță, un sul, să-și șteargă gura“, spunea Victor Rebengiuc, în 23 decembrie 1989, la TVR, încheindu-și discursul cu un gest simbolic, acela de a arăta pe post un sul de hârtie igienică”.

Despre scena cu hârtia igienică, de acum 33 de ani, Victor Rebengiuc pomenește și acum, în dialogul cu Lucian Mîndruță. Veți vedea despre ce este vorba.

Despre teatru, are de spus multe. Nivelul de cultură s-a schimbat, în sensul că a coborât foarte jos. Lucrul acesta este întreținut de televiziuni, de media, în general, pentru că toți umblă după rating. Justificarea e că „asta se cere“. Dar tu trebuie să faci ceva ca să încerci să ridici nivelul de cultură.

Evidentă lipsă de valori. Școala. De exemplu, înainte era un singur institut de teatru în limba română, Institutul din București, și un institut în limba maghiară, la Târgu Mureș.

După Revoluție, s-au înființat foarte multe alte școli de teatru. Aproape fiecare capitală de județ are câte o școală de teatru, facultăți care au o secție de teatru sau chiar o facultate de teatru în cadrul unei universități.

Asta a dus, acum, la o inflație de actori pe piață. Ajungi să ai clase de câte 65 – 70 de studenți, la Teatru, dar cum poate un profesor să lucreze cu atât de mulți, când trebuie să lucrezi cu fiecare în parte?

Sunt unele spectacole foarte proaste, am văzut și eu unele dintre ele. Și cu toate astea, publicul se ridică frumos în picioare și începe să aplaude frenetic. Aplauzele alea chiar mă și sperie. Sunt cam ca la meci. Publicul nu are educația teatrală. Adică a aprecia un moment artistic la adevărata lui valoare. Dacă eu îi văd apreciind și aplaudând în picioare spectacole proaste și făcând același lucru și la un spectacol bun, nu știu care e spectacolul care merită aplauzele alea”, îi mărturisește lui Lucian Mîndruță. O spune franc, ca o tăietură de cuțit japonez, ca să pună pe gânduri.

Oare iubește România Victor Rebengiuc? Că poate ne miră că are destul de multe critici la adresa societății. Și poate unii cred că nu iubește România, grăbindu-se să catalogheze. Ei, bine, da. Spune că da. Exist un însă, referitor la excesul de patriotism. Sau chiar falsul patriotism. Să-l ascultăm: ”Evident că iubesc România. Nu simt nevoia să mă bat cu pumnul în piept că eu sunt român și că românul orice ar face el e ăl mai tare din lume. Nu e așa. Sunt singur, singur printre cei tineri. Aplauzul la scenă deschisă îmi strică mie ideea că trăiesc într-o lume a mea. Când eu consider deschiderea spre sală un perete. Eu sunt în lumea în care trăiește personajul, nu îmi fac cu ochiul către sală, nu vreau să am complicitatea asta. Și în momentul în care aplaudă mă scoți din ale mele, nu înțeleg ce se întâmplă. În momentul în care nu o să mai pot să fac, o să renunț”.

În fond, dialogul dintre Lucian Mîndruță și Victor Rebengiuc trebuie urmărit cap-coadă, fără să ratezi vreun detaliu. E un cadou de Crăciun. Și aveți șansa să-l vizionați și aici:


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol