Azi, 19 septembrie, prof. univ. dr. Andrei Pippidi, nepotul lui Nicoale Iorga a donat 27 de documente din arhiva bunicului său, care au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României (MNAR).

Ceremonia de semnare a actului de donaţiea avut loc la sediul instituţiei muzeale. Se pare că în documente este vorba despre Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat și reprezintă dorința familiei sale ca regimul comunist să nu afle despre existenţa acestora, cu atât mai mult cu cât, după 1948, au dispărut multe documente referitoare la această provincie românească.

„Am dorit să nu ştie comuniştii despre existenţa acestor documente. Prin urmare, ca şi în alte cazuri, dar puţine, din păcate, familiile care aveau, pe atunci, foarte aproape în spatele lor un asemenea trecut păstrau tăcerea. Şi, când n-au fost siliţi să-şi părăsească locuinţa – din păcate, aşa a fost cu alţi mulţi – n-au fost azvârliţi afară din casele lor, atunci au putut păstra o arhivă, mai ales dacă în această familie era, aş zice, un fanatism al arhivei. Pentru că, unul după altul, toţi membrii familiei au păstrat toate scrisorile pe care le-au primit, uneori şi ciorne ale scrisorile cu care răspundeam. Deci, în felul acesta au fost cruţate anumite documente”, a declarat profesorul.

De asemenea, cele donate au o valore enormă, întrucât Andrei Pippidi afirmă că „în 1948 şi imediat în anii următori, din imensa moştenire de documente din Colecţia Iorga au dispărut aproape toate cele referitoare la Basarabia”.

„Ne place să bănuim că, până la urmă, au ajuns la Chişinău. Dar răspunsul colegilor de la Chişinău acum este că nu le au nici ei. Deci, e cu putinţă ca ele să fi fost distruse. Aşa se face că în partea de moştenire care mi-a revenit mie după ce mama şi fraţii ei s-au dus s-au găsit aceste documente şi pot să-mi închipui în ce împrejurări ele au ajuns să fie în această colecţie”, a adăugat istoricum.

Se pare că Pippidi nu a știut o bucată bună de timp de existența acestor documente, astfel, spunând următoarele:

„Nimeni nu-mi spunea că este ceva excepţional şi am crezut întotdeauna că aceasta este o casă care trăieşte ca toate celelalte case. Ei, nu era chiar aşa, dar aceasta a fost o încredinţare pe care am avut-o de timpuriu”.

Iar în altă ordine de idei, Pippi susține faptul că bunicul său şi-a dorit ca, după moartea lui, casa în care a locuit cu familia să devină „un muzeu şi o arhivă”.

„Intenţia bunicului meu era ca, după moartea lui şi a soţiei sale, casa lor să fie un muzeu. Un muzeu şi o arhivă. Deci, o parte din institutul construit în ultimii ani ai vieţii lui – ’37 – ’39 – era rezervată familiei şi, desigur, acolo era şi arhiva, întreagă atunci. Nu ştiu nici acum în ce încăperi, dar era acolo. Intenţia a fost ca Academia să primească această arhivă şi aceasta s-a realizat în scurt timp după sfârşitul războiului. În ’53, mare parte din această arhivă era deja la Academie. Între timp însă, şi anume în anul naşterii mele, în vara 1948, părinţii mei şi cu mine am plecat, am fost… nu… evacuaţi e prea mult spus. Ni s-a dat a înţelege că asta nu mai e casa noastră. Şi am plecat. Dar asta înseamnă că partea din arhivă care încă nu ajunsese la Academie a fost împărţită în grabă între membrii familiei. Şi aşa se face că, mult mai târziu, în anii ’66 – ’70, am fost moştenitorul, unul după altul, al unchilor mei – Mircea, Ştefan şi Valentin”.

Iar în același context, a accentuat faptu că Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” „face însă un lucru extraordinar” pentru care îi este „recunoscător”.

Citiți articolul integral pe agerpres.ro

---