Un analist politic  și militar poate scrie despre Eurovision? Evident că da, pentru că textul lui Hari Bucur Marcu vorbește despre mult mai multe – gloria pierdută a unui concurs care a lansat voci pe bandă rulantă zeci de ani, politizarea excesivă a unui eveniment presupus cultural și o mentalitate woke – ca să nu îi spunem ebrietate ideologică – de care din ce în ce mai multă lume se satură.

Să-i dăm cuvântul…

Acum exact 50 de ani, concursul Eurovision a fost câștigat de niște scandinavi care își ziceau ABBA. Melodia era intitulată Waterloo, ceea ce evoca un loc de referință în istoria Europei și avea și o conotație de multinaționalitate. Mai mult chiar, stilul interpretativ al tinerilor A.B.B.A. (inițialele prenumelui fiecăruia) a cucerit imediat și a lansat o nouă modă în muzica lejeră.

Acela a fost momentul de maximă semnificație a concursului Eurovision. După care a urmat declinul. Inițial mai lent și în ultimii ani mai accelerat, Eurovision și-a pierdut masiv din semnificația de promotoare a creației muzicale lejere a autorilor europeni, între consumatorii europeni.

Strădaniile companiei European Broadcasting Union – EBU de a ține în viață concursul de cântece Eurovision, în condițiile în care sunt la îndemâna oricărui european zeci de canale de televiziune, de aplicații informatice și de site-uri internaute ce promovează cântece de toate felurile, sunt susținute doar de companiile de televiziune de stat, membre ale EBU, adică din banul public al celor 52 de națiuni participante la această aventură anuală.

De mai mulți ani deja, Eurovision promovează o agendă publică woke, adică de anulare a culturii așa cum o știam. În minus, cum se întâmplă un necaz în vreunul dintre statele europene, cum cântecul prezentat la concurs de acel stat câștigă competiția Eurovision, indiferent de calitatea artistică sau de mesajul respectivei creații muzicale. Desigur, țara europeană cu cântecul câștigător primește dreptul de găzduire a următoarei ediții a concursului. Adică, primește un ajutor european. Că asta nu mai e promovarea artei interpretative și a creației originale nici nu mai contează.

În asemenea condiții, eu nu urmăresc fenomenul Eurovision, de mulți ani. Mai aflu și eu de la știri ce cântec a câștigat concursul, ocazie cu care aflu și că a avut loc acel concurs de cântece Eurovision, în anul respectiv.

Anul acesta mi-a atras însă atenția situația creată prin februarie, când am văzut știrea că EBU respinge participarea unui cântec din Israel, pentru că ar fi un mesaj politic, despre suferința pe care poporul israelian o resimțea, după atacul barbar al teroriștilor Hamas, din 7 octombrie anul trecut.

Știre ce m-a contrariat. Israelul abia încheiase procesul de selecție al interpretei și al autorilor, urmând ca aceștia să pună cap la cap o melodie cu un text și cu un stil de interpretare. Dar deja erau voci europene care cereau insistent excluderea cântecului care încă nu era gata, doar pentru că era din Israel.

Așa că anul ăsta am urmărit fenomenul Eurovision. Și am văzut cum cântecul israelian și-a schimbat titlul, și-a schimbat versurile, nu o dată, ci de mai multe ori, după fiecare nouă respingere a lui de către EBU, respingere sub amenințarea de excludere a Israel cu totul din competiție.

Ca în final să fie Hurricane, interpretat de Eden Golan.

Eu sunt unul dintre cei care știu că niciun produs artistic nu este valoros, dacă nu are în el emoție. Și mai mult decât emoție, dacă nu are în el ceva din sufletul artistului. Așa că premisele ca Hurricane să fie un câtec de valoare artistică erau deja acolo, pentru că durerea prilejuită de suferințele conaționalilor uciși, violați și capturați de barbarii teroriști Hamas nu putea fi simulată. Și ea este prezentă, fără îndoială și în melodie, și în text, și în interpretare.

Problema este că un asemenea câtec este incomparabil. Cu siguranță că nu se poate compara cu cântecul ieșit câștigător, cel în care emoția artistică ori sufletul autorilor sunt foarte dificil de decelat.

Asta nu înseamnă că Hurricane ar fi trebuit să câștige concursul de cântece Eurovision. Înseamnă doar că Israel a prezentat Europei un produs artistic de valoare emoțională mare. Și și-a transmis astfel mesajul de suferință nemeritată, precum și dorința de a trece peste această suferință.

Și ar mai fi ceva. Din toate statele care au avut jurii ce au notat cântecele ajunse în finală, Hurricane a acumulat numai 52 de puncte.  Doar trei state i-au acordat 8 puncte, din maxim 12, celelalte mai puțin sau deloc. În schimb, la votul popular (televoting), Hurricane a acumulat 323 puncte, cu 15 nații acordându-i maxim de 12 puncte. Astfel încât, cu 375 de puncte, Hurricane din Israel a sfârșit pe locul 5.

Diferența asta dintre jurii și public nu are altă explicație decât că jurații, la fel ca membrii în EBU, sunt politizați, sunt ipocriți și sunt defazați față de nivelul de inteligență al publicului european.

 

Vasile Bănescu, despre câștigătorul Eurovision 2024: „Victoria lui Nimeni (Nemo), una zdrobitoare asupra firescului, una insultătoare la adresa muzicii”

Purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu, a criticat în termeni duri victoria artistului elvețian Nemo la Eurovision 2024, afirmând că este o insultă pentru muzică, care „zdrobește firescul” și „extermină buna-cuviință și bunul simț”.

• „Victoria lui Nimeni (Nemo), … una zdrobitoare asupra firescului, una insultătoare la adresa Muzicii, una exterminatoare a bunei-cuviințe și bunului-simț, toate caricaturizate și evacuate din mentalul colectiv al masei isteric (tele)spectatoare.
• O masă în stare de ebrietate ideologică din care cultura reală, elementarele repere morale și însuși Sensul au fost izgonite de activismul șleampăt care huiduie realitatea, siluiește arta, face țăndări ierarhiile și cântă ridicol prohodul planetei căreia i-a crescut temporar temperatura, un simptom manifestat recurent în istoria ei cosmică. Nemo/ Nimeni. Nu întâmplător, ci foarte expresiv în context”, a scris Bănescu.

---