Incidentul din Parlament de ieri a făcut înconjurul blogosferei. Despre ce a fost vorba, nu vă mai spunem. Desigur v-ați format o  opinie.

Vă mai oferim însă una, cea a medicului psihiatru Gabriel Diaconu, publicată pe pagina sa de Facebook.

 

Domnului Simion îi plac îmbrățișările, contactul fizic apropiat, onctuos,

Invazia spațiului personal, dacă se poate să-i simți halena dreasă cu mentosane.

Așa l-a învățat școala vieții, că trebuie să-ți prinzi victima de vertebra de jos a gâtului. Dacă se poate să-l agăți, deget cu deget, de jugulare, cum prinzi mâții și mârtanii când îi cari de colo colo.

Gesturi leonine, privire de fiară, elementul surpriză îndelung studiat. Ce studii, ce master, ce educație aleasă,

Mișcarea din pumn o înveți acolo, pe stradă, când dai din coate să te ridici prin proprie forță, când – de la rangul de slugă – te ridici spre-un fel de jupân, te admiră floră și faună, te susține gașca și galeria.

Ce contrast, totuși, între mișcare, muzică și dans respectiv stângăciile, vlaga și scurțimile minții prea-încântatului deja, de sine, sărman Simion. Căci timpul lui este scurs, în umbra marelui urs…

Ieșirile lui, provocări penibile, trădează deja un om la capătul propriei creativități. Mai sus nu se poate, mai mult nu se va întâmpla.

Când lași în urma ta, zi după zi, o sumă de videoclipuri și câteva înghesuieli la moment, ai putea spune că te-ai ajuns în viață. Te-ai ”reprodus” pe marea scenă. Ești, în sfârșit, cineva.

Este totuși același Simion care s-a bâlbâit ca prins cu copiuța în bancă, întrebat fiind de jurnaliști cam cum a fost el în Spania la congresul partidelor de extremă dreaptă, și mai exact pe cine a reprezentat.

Este același Simion filmat în timp ce se înghesuia cu o duduie printr-o piață, în provincie, în timp ce cameramanul său îi mai dădea și-o scatoalcă, gingaș, că le strica momentul.

Același Simion, băiat la organizația de bază, care a pornit la drum ca ”tânăr golan anticomunist” și-a sfârșit făcând gesturi de largă emulație primei generații de agitatori ai colectivizării.

E și schizofrenia o stare de spirit, dacă stai să te gândești.

Din ce în ce mai inabil, sărac cap la căpăstru unora mult mai isteți ca el, Făt Frumos din lacrimă s-a urâțit, s-a buhăit, s-a transformat icteric într-un piețaș cu ifose, vesel nevoie mare că se va vedea, și astăzi, din nou la televizor.

E de drept comun, dar îi scrie deja ferparul politic. Alții înaintea lui, alde Miron Cozma, sau Eugen Nicolicea, alde Șerban Nicolae sau ejusdem farinae, și-au consumat, în public, dorință și libido. Cum veniră, se făcură, toți o apă și-un pământ…

După care îi vei găsi, mai pe înseratul vieții, nostalgici, întreținând o mică audiență cu povești de pescărie, despre cum au făcut ei, și au dres ei, și pentru un moment au stăpânit stihia.

M-am petrecut, odată, cu tizul meu anarhic, am dat și-o mână și-un noroc. Mi-a adus aminte de copilărie, și m-am bucurat că nu aveam niciun lănțic la gât. Dar lui tot îi sclipeau ochii.

Aș pune pariu că el totuși poartă. Lănțișor. Căci unele porniri își au origini mai adânci.

---