Cenaclul Flacăra a fost un real fenomen care a definit o generație ce își găsea libertatea și își păstra speranța vie prin muzică, într-o țară subminată de cizma comunistă. Cenaclul Flacăra a fost un fenomen inedit în care politica și poezia s-au împletit într-un fel aparte. Pe de o parte a fost criticat de majoritatea simpatizanților comuniști, pe de altă parte acum stârnește nostalgia printre foarte mulți români.

Într-o perioadă în care în România veneau tot mai puține dintre marele glorii ale muzicii internaționale, Cenaclul Flacăra reprezenta o compensație pentru izolarea crescândă a României, foarte mulți tineri mergând la spectacolele Cenaclului când faimoșii interpreți ajungeau prin orașele lor. Era o mare provocare să faci rost de un bilet pentru că stadioanele se umpleau prin farmec ca la un meci cu miză mare.

Cenaclul Flacăra a luat naștere în luna septembrie a anului 1973, pe când Adrian Păunescu, un poet entuziast de 30 de ani, tocmai fusese numit la conducerea revistei săptămânale Flacăra. La început, spectacolele aveau loc luni după-masa/seara în sala Teatrului „Ion Creangă” din București, dar mai târziu această sală a devenit neîncăpătoare pentru uriașa explozie de energie care se descătușa în spectacole. Așa că, membrii Cenaclului Flacăra au început să organizeze turnee în toată țara, spectacolele desfășurându-se pe stadioane, sălile de spectacol devenind neîncăpătoare.

Te salut tineret în adidaşi, te salut generație-n blugi! – paradoxul unui trend 

Cenaclul Flacăra era principala mișcare a tinerilor, un eveniment atipic care adunau foarte mulți oameni ce cântau, dansau și ascultau poezi într-un concept diferit de ce producea comunismul acelor vremuri. Vorbim despre o generaţie care stătea doar două ore pe zi în fața televizorului, învăţa poezi patriotice și știa documentele partidului pe de rost. Vorbim despre tineri care aveau haine asemănătoare dar tânjeau după blugi și adidași. Nu aveau dar își doreau, așa cum doreau și libertatea.

Vreme de 12 ani, Cenaclul Flacăra a crescut constant până ce a devenit o manifestație itinerantă care a străbătut țara în lung și lat, epoca de apogeu fiind de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Florian Pittiș, formația Iris, Ștefan Hrușcă, Anca Călugăreanu, Valeriu Stelian și mulți alții au cântat și au încântat o generație întreagă de tineri ce-și căutau libertatea prin muzică. De asemenea, mulți artiști locali au avut ocazia să se afirme în acest context, strălucind mai mult sau mai puțin alături de vocile unei generații.

Comunismul și propaganda – adevărat sau fals?

Trebuie menționat că la acea vreme existau numeroase restricții în materie de literatură și muzică în timpul României comuniste. Dacă un poet sau scriitor critica regimul în lucrările sale, risca să își piardă statutul în societate. Însă, dacă dorea să își exprime liber ideile, era nevoit să recurgă la compromisuri: să aducă laude regimului, să devină membru al Partidului Comunist Român (P.C.R.), operele sale să nu cuprindă doar gândurile personale, ci și omagii aduse partidului și conducătorului statului, Nicolae Ceaușescu. Astfel, putea beneficia de anumite avantaje, iar ideile lui, deși puteau reprezenta contestații la adresa regimului, erau tolerate, atât timp cât autorul era loial conducerii statului. Printre cei care au recurs la astfel de compromisuri (deși există păreri care neagă acest lucru) a fost și Adrian Păunescu, poetul care prin ideile sale a adunat cei mai mulți aderenți.

La finalul anilor ’70, Cenaclul organiza cele mai profitabile spectacole ale perioadei respective și mulți secretari de partid se zbăteau să-l aducă în județele lor. Mulți susțin că Cenaclul Flacăra făcea spectacole propagandiste, dar în egală măsură, ei cântau și despre setea de libertate. Cântecele cu tentă patriotică, ce elogiau mari figuri din istorie precum Ștefan cel Mare trezeau un oarecare sentiment de libertate în sufletelor spectatorilor. Mulți susțin că prin felul în care era pus accentul pe versuri și vocea pătrunzătoare cu care recită Adrian Păunescu, suna ca o rebeliune împotriva sistemului, cântată „regulamentar”.

Pe de altă parte, câteodată Cenaclul vorbea laudativ despre regimul lui Ceaușescu, altă dată cântau despre iubire și păcat, femeie și bărbat, patrie și istorie. În total, aceștia au susținut 1615 spectacole, ultimul fiind la Ploiești unde s-a produs o învălmășeală din cauza unei furtuni. Deși Păunescu vorbea des despre Nicolae Ceaușescu, Cenaclul devenise incomod pentru partid, așa că spectacolul său a fost suspendat.

Acest timp de manifestare a fost unic pentru România contemporană. Unii spun că Cenaclul a fost o școală de îndoctrinare, alții spun că vorbeau mai mult despre dragoste și libertate. Cu toate acestea, amintirea încă vie a acestui Woodstock din România a dat spirit și glas unor tineri, care poate în alt context, nu aveau șansa de a se simți liberi.

 

 

---