29 martie 2024, 2:53

Elita criticii literare românești – 75 de ani de la moartea lui Eugen Lovinescu

În spaţiul literaturii interbelice, Eugen Lovinescu rămâne pentru noi un critic și istoric literar de excepție, teoretician al literaturii și sociolog al culturii. În epocă s-a văzut în el mai ales promotorul modernismului, cu toate riscurile asumate prin această postură într-o literatură majoritar arhaică.

S-a născut la 31 octombrie 1881, la Fălticeni – un mic orășel din nordul Moldovei, iar după terminarea cursurilor gimnaziale, s-a mutat la Iași, urmând ca ulterior să studieze în cadrul secției de Limbi clasice a Universității din București. În 1906 a plecat în Franța pentru a-și pregăti teza de doctorat la Sorbona, iar în 1909 a devenit doctor în litere. A fost profesor la Liceul „Petru și Pavel” din Ploiești (1904-1906) și profesor suplinitor la Iași (1911-1912).

A debutat în 1904 în suplimentul literar al ziarului „Adevărul”, făcându-se apoi cunoscut prin articolele publicate în „Epoca” (1904-1906) — adunate ulterior în volumul „Pași pe nisip” (I-II, 1906). Revenit în țară din Franța, a colaborat la diverse publicații ale vremii: „Convorbiri literare”, „Viața românească”, mai ales la „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Viața literară”. Toate aceste articole, foiletoane publicate în presă, vor apărea în „Critice” (I-X, 1909-1923).

Eugen Lovinescu – un pilon al criticii postbelice

În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în Flacăra”, „Lectura pentru toți”, „Naționalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) și „În cumpăna vremii” (1919). A editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toți” (1918-1920) și revista care va impune o nouă direcție în literatura postbelică — „Sburătorul” (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârșitul vieții, și cenaclul cu același nume.

Sursa cartiregale.wordpress.com

Vârful operei lovinesciene se situează în deceniul patru, între 1930 şi 1941. Abia după 1930 Lovinescu îşi desăvîrşeşte personalitatea creatoare; este perioada finală a evoluţiei sale, când optează definitiv pentru memorialistică şi atinge un stil inconfundabil exact în acest registru. Dincolo de aparenta varietate a scrisului (patru tomuri de memorii, cinci romane într-un ciclu avînd în centru acelaşi personaj şi două romane desprinse din viaţa lui Eminescu), aproape tot ceea ce Lovinescu notează provine dintr-un flux autobiografic. Memoriile şi romanele sale se prezintă sub forma unităţii de concepţie şi stilistică, formă ajunsă la maturitate deplină.

Sursa parfumulteilor.blogspot.com

Cum devine Lovinescu cel de al doilea Maiorescu?

Lovinescu și-a dedicat o mare parte din activitate criticii, ceea ce a însemnat reeditarea, în noi condiţii, a acţiunii maioresciene din secolul precedent. La început nu şi-a dat probabil seama nici el însuşi că, în realitate, criticul Junimii reprezentase mereu modelul său inconştient.

Eugen Lovinescu și Titu Maiorescu

Lovinescu adoptă instinctiv stilul maiorescian din studiile critice şi mai ales pe cel din paginile de reflecţii generale asupra lumii; fondează în propriul său apartament o Junime în miniatură, un modest cenaclu pe unde vor trece, unul câte unul, aproape toţi scriitorii interbelici proeminenţi; desăvârşeşte substituirea în glorie, consacrându-şi ultimii ani ai vieţii redactării monografiilor despre Maiorescu.

Existenţa postumă a lui E. Lovinescu, prelungită prin neobişnuita activitate de cronicar literar a unei fiice şi a unui ginere ce se revendicau deschis din moştenirea mentorului de la Sburătorul, formează unul dintre cele mai neaşteptate şi mai originale capitole ale literaturii noastre din secolul al XX-lea.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol