20 ianuarie 2022, 9:30

Fondatorul școlii românești de virusologie, format și la Institutul Pasteur din Paris

Creator de școalã și inspirat catalizator al unor colective care agregau  oamenii de laborator cu clinicienii, a fost unul dintre cei mai respectați profesori ai Facultãții de Medicinã din București, unde a condus Catedra de specialitate timp de peste 20 ani. A publicat numeroase manuale și monografii care și azi pot susține valoarea și originalitatea cercetãrii autohtone.

Fondator al şcolii române de virusologie, medicul Ştefan S. Nicolau s-a format la şcoala lui Constantin Levaditi (1874-1953) – unul dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul imunologiei şi virusologiei -, precum şi la Institutul ”Pasteur” din Paris.

Dascăl de excepție

A fost un dascăl de excepție, care a rãmas în memoria studenților sãi și a elevilor acestora ca un exemplu de pasiune și rațiune în abordarea celor mai stringente probleme de virusologie clinicã sau teoreticã, se arată pe site-ul virology.ro.

El a fost un susținãtor fervent al vaccinãrilor, în special al vaccinãrilor cu tulpini vii atenuate de virus, pentru combaterea virozelor cu diseminare epidemicã. În plus, în patologia cronicã a afirmat cã participarea infecțiilor, cu anumite tulpini atenuate sau a coinfecțiilor, are un posibil rol etiologic ce poate fi demonstrat serologic, notează sursa citată.

Născut la 15 februarie 1896, la Bucureşti, Ştefan S. Nicolau a făcut studiile liceale la Bucureşti, apoi studii medicale la Bucureşti (1913-1919) şi la Cluj (1919-1920), iar în 1925 şi-a luat doctoratul în ştiinţe medicale la Universitatea din Paris, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003), citat de agerpres.ro.

Mobilizat pe front

În perioada Primului Război Mondial, a fost mobilizat la Laboratorul Spitalului de Boli Contagioase nr. 2 din Moldova, devenind mai întâi însoțitor medical al trenurilor cu rãniți, apoi medic sublocotenent pe frontul din Moldova.

În anii Rãzboiului de Reîntregire Naționalã a fost subordonat al epidemiologului șef al Armatei, viitorul academician Mihai Ciucã (1883-1969). Tot sub comanda lui M. Ciucã a lucrat în timpul retragerii din Moldova  (1916-1917) la spitalele de Boli Contagioase nr.1 și 2.

După război a fost preparator la Catedra de Igienă şi Bacteriologie (1919-1920), şef de lucrări la Catedra de Patologie Generală şi Experimentală (din 1920) de la Facultatea de Medicină din Cluj.

La Cluj, îl cunoaște pe Constantin Levaditi (1874-1953), renumit savant pasteurian (www.pasteur.fr/infosci/archives), revenit în țarã pentru o scurtã perioadã de la Paris.

Pleacã, împreunã cu acesta, la Institutul Pasteur fiind pe rând asistent, șef de laborator, șef de serviciu (1920-1939). Între timp și-a susținut doctoratul la Sorbona (1925) și a fãcut un stagiu prelungit, ca membru al corpului profesoral, la National Institute for Medical Research – Londra (1932-1936).

În 1927 a fost şef de laborator la Institutul Naţional de Cercetări Medicale din Londra.

Particularitățile imunității virale

A atras atenția cã imunitatea viralã are o serie de particularitãți care se datoreazã structurii și mecanismului de propagare propriu agentului infecțios. Nicolau preciza: „Imunitatea viralã este predominant de tip celular. Virusul decapsidat – deci neantigenic – este multiplicat în celulele organismului sub formă de acid nucleic infecțios și nu sub formă de virion încapsidat și imunogen”.

Revenirea în țară

Revenit în ţară, Ştefan Nicolau a fost profesor de bacteriologie la Facultatea de Medicină din Iaşi (1939-1942), apoi, până în 1967, a fost profesor de inframicrobiologie la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, la prima catedră de inframicrobiologie din România şi din lume, înfiinţată în 1942.

Între 1943 şi 1948 a fost şi şef de secţie la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti, iar în 1945 – consilier tehnic la Ministerul Sănătăţii pentru combaterea epidemiilor din Moldova.

Din iniţiativa sa a fost înfiinţat, în 1949, la Bucureşti, Institutul de Inframicrobiologie (al doilea de acest fel din lume), pe care Ştefan S. Nicolau l-a şi condus până la sfârşitul vieţii.

A introdus noțiunea de ”intravirus”

Medicul Ştefan S. Nicolau a contribuit la punerea bazelor şcolii române de virusologie, la evidenţierea unor fenomene fundamentale din virusologie, s-a preocupat de etiologia leucemiei umane şi a introdus noţiunea de ”intravirus”, fiind astfel unul dintre promotorii concepţiei referitoare la originea virală a cancerului.

A fost unul dintre primii observatori ai fenomenului de interferenţă virală, observaţiile sale fiind reunite sub termenul de ”paraimunitate”.

În cadrul Institutului de Inframicrobiologie a condus cercetări în domeniul biologiei virale, precum şi cercetări privind aspecte practice legate de etiopatogenia, diagnosticul şi tratamentul unor boli virale, precum poliomielita, hepatita virală, encefalita, rujeola, herpesul, gripa ş.a.

Trei concepte teoretice originale

A elaborat, singur sau în colaborare, trei concepte teoretice originale: pluralitatea hepatitelor virale, conceptul de ”intravirus” şi teoria virusului ”oncogen”.

Convins de importanța vaccinãrii ca mijloc profilactic va testa mai târziu noi posibilitãți de preparare a vaccinurilor virale (Nicolau St.S. et al. Experimental investigations on the antirabies vaccine prepared under the action of copper ions. Contributions concerning the mechanism of transformation of the pathogenic virus into an immunogenic virus under the action of copper. Acta Biol Med Ger. 1962, 8, 219-29).

Amintim dintre numeroasele lucrări care cuprind rezultatele cercetărilor sale: ”Recherches biochimiques sur le mecanisme d’action du bismuth dans les spirilloses et les trypanosomiases” (1925), ”La visibilite de l’ultravirus vaccinal dans le tissu nerveux d’animaux infectes experimentalement avec le neuro-vaccine” (1938), ”Hepatitele inframicrobiene” (1954), ”Cancer şi virusuri. Câteva consideraţii privitoare la ipoteza virotică a cancerului” (1955), ”Poliomielita” (1961, în colaborare), ”Turbarea” (1962, în colaborare), ”Virusuri şi tumori” (1968) etc.

În Academie

Ştefan S. Nicolau a fost membru corespondent, din 27 mai 1946, apoi membru titular, din 24 mai 1948, şi membru titular activ, din 12 august 1948, al Academiei Române, iar între 1948-1966 a fost şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române.

A fost, de asemenea, membru al Academiei de Medicină din Bucureşti, al Academiei de Ştiinţe Medicale din Moscova, al Societăţii de Biologie din Paris, al Societăţii Franceze de Hematologie, al Societăţii de Patologie Exotică, al Societăţii Franceze de Chimioterapie şi Serologie, al Asociaţiei Microbiologilor de Limbă Franceză, al Societăţii de Serologie Aplicată şi Sifilografie, precum şi expert pentru virusologie al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Premiat

I-au fost decernate ”Marele Premiu al centenarului Pasteur” (1922), Premiul ”Victor Babeş” al Academiei Române, premiile ”Bellion” (1925), ”Breant” (1930) şi ”Montyon” (1935) ale Academiei de Ştiinţe din Paris.

A organizat manifestãri internaționale de anvergurã (al 2-lea Congres de Patologie Infecțioasã, Simpozion de Acizi Nucleici virali, Simpozion de hepatite virale etc.) care prin participare și rãsunet concurau manifestãrile similare din alte țãri.

Academicianul Ştefan S. Nicolau a încetat din viaţă la 15 octombrie 1967, la Bucureşti. În prezent, Institutul de Virusologie al Academiei Române îi poartă numele.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.