Interviu realizat de Manuela Dinu și Robert Manea

Un trend artistic care prinde din ce în ce mai bine este cel de street-art. Cu toate că încă mai sunt rețineri, lumea întreagă apreciază desenele mari de pe pereții instituțiilor. Chiar și la noi, unii oameni sunt încântați, iar acest lucru se observă și din pozele cu muralele pe care românii le distribuie în spațiul virtual.

Pentru a afla mai multe despre street-art, despre desenele colorate și pline de talent pe care le putem întâlni pe diferiți pereți din țară, am stat de vorbă cu Florin, membru al echipei Sweet Damage Crew, artiști specializați pe înfrumusețarea clădirilor. El ne-a povestit despre istoricul echipei, despre lupta împotriva percepțiilor, festivalurile dedicate acestui domeniu, dar și despre unul dintre proiectele sociale în care s-au implicat. De asemenea, ne-a introdus în ceea ce înseamnă să faci parte dintr-un astfel de grup, mai exact, te simți ca într-o familie și a devenit deja un stil de viață.

Și pentru că tot am adus în discuție percepția oamenilor asupra artei pe care băieții o fac, Florin ne-a adus în discuție și povestea muralului de la Grozăvești, care a fost șters fără a se sta prea mult pe gânduri, cu toate că ar fi avut toate șansele să aducă un plus imobilului.

Începuturile echipei. Cine sunt Sweet Damage Crew

Edițiadedimineață.ro: Pentru început aș vrea să ne spui mai multe despre echipa din care faci parte? Dacă sunteți pe aceeași lungime de undă? De la ce vine numele vostru și cum ați început?

Florin: Fiecare dintre noi a început să deseneze pe cont propriu, cu 16-17 ani în urmă, când prin intermediul videoclipurilor cu rapperi care mai apăreau pe la televizor, mai vedeai și câte un desen sau băieți care desenează și pot spune că ne-a fascinat treaba asta. Cam toți am văzut aceste lucruri și ne-au influențat, am început să desenăm pe unde putem, prin tot felul de locuri și cunoscând oameni care fac aceleași lucruri. În 2010, fiind la un festival de graffitti, fără a avea o echipă bine stabilită, organizatorii festivalului ne-au spus că trebuie să avem un nume pe care s-l treacă în documentele de înscriere. Acesta a fost momentul în care, fără să stăm prea mult pe gânduri, am ales Sweet Damage Crew pentru că unul dintre colegi avea un tricou pe care scria Sweet Damage. De fapt, era un tag, iar tricoul era făcut de el, ideea îi aparținea 100%. Așadar, nu am stat să ne gândim foarte mult și am zis: acesta este numele de echipă, care după șapte ani încă se păstrează și nu se va schimba.

Nucleul de bază al echipei a fost alcătuit din patru oameni, Biex, Recis, Lost.Optics si Cage, și încet-încet au început lucrările de tip comision, lucrări pe care le făceam inițial individual, la un nivel mic și pe o durată de timp mult mai lungă. În echipă e lucru mult mai eficient și mai rapid. Am demarat acest lucru și au început să fie din ce în ce mai mulți clienți care-și doresc să ne cheme. Ulterior, ca echipă am început să participăm la festivaluri interne și internaționale.

Echipa este ca un fel de familie, stăm mai mult timp unul cu celălalt decât stăm acasă, mai ales dacă suntem plecați prin țară pentru lucrări, dormim împreună, mâncăm împreună…family, e un mod de viață cumva. Dacă tot am fost la început patru și lucrările au început să curgă, nu prea mai făceam față. Atunci am început să facem un fel de scouting (n.red. cercetare), ca să zic așa, printre băieții care desenau deja și încet-încet am adăugat alți membri, băieți care au același potențial ca noi în domeniul acesta. Sunt unii care se axează pe zona de vandalism, bombing, pur și simplu graffiti strict, dar sunt și alții care se duc în zona de street-art și care fac artă. Am adăugat încă trei membri, în momentul de față echipa este alcătuită din Biex, Recis, Lost.Optics, Cage, Pandele, Boeme, Shatran. Suntem împrăștiați peste tot, Boeme e în Constanța, iar Shatran este în Norvegia, dar dacă este nevoie, ne adunăm pentru un proiect. Pe lângă echipa de bază colaborăm și cu alți artiști. Cea mai recentă colaborare a fost pentru Therme Bucuresti împreună cu Ortaku.

Business sau plăcere?

Edițiadedimineață.ro: Ceea ce faceți voi este un business?

Florin: Totul a început din plăcere și o facem în continuare cu plăcere și cel mai indicat ar fi ca oamenii care ne contactează să facem ceea ce ne pricepem cel mai bine să facem, să înțeleagă că nu suntem niște executanți, ci că mai degrabă suntem niște artiști. Așa cum ar da banii pe o pictură creată de nu știu ce pictor celebru, ar trebui să dea banii și pe creația noastră, nu să vină cu o poză în mână și să spună că vreau asta. Sunt compromisuri, pentru că foarte mulți clienți, foarte multe branduri mari au un standard care trebuie respectat, nu trebuie să ieși din liniile brandului respectiv, catalogul de branduri îți spune fix ce ai de făcut și trebuie să respecți ceea ce zice clientul, chiar dacă noi am vrea să dezvoltăm altfel lucrarea respectivă. Trebuie să găsim o soluție de mijloc, astfel încât să fie mulțumite ambele părți.

Da, e un business făcut din plăcere, nu sub o formă juridică, adică funcționăm ca niște artiști care își vând operele, își vând drepturile de autor asupra lucrării respective. Nu am făcut un business în sensul că am fost să ne înscriem la Registrul Comerțului, să obținem CUI-ului, J-ul etc.

Avem în România festivaluri dedicate street-art?

Edițiadedimineață.ro: Pentru cei care nu cunosc domeniul de street-art, cum arată un festival dedicat acestui subiect?

Florin: Depinde de cine organizează festivalul pentru că cel mai indicat ar fi ca în organizarea unui eveniment dedicat graffitti-ului și street-art, să fie implicați în cea mai mare parte oameni care au de a face cu așa ceva, care cunosc nevoile și necesitățile unui artist la fața locului. Atât din punct de vedere logistic, cât și ca atmosferă, muzică etc. La noi nu se petrec prea multe festivaluri de genul acesta, probabil singurul de anvergură este cel de la Sibiu – Sibiu International Street Art Festival – care se află la a treia ediție, iar oamenii de acolo au înțeles de ce ar trebui să colaboreze cu noi în organizarea evenimentului și ne tot întreabă ce ar trebui să facă acolo, cum ar trebui să îmbunătățească anumite aspecte.

În linii mari, la un festival de street-art ar trebui să ai niște pereți decenți, asta în primul rând. Există două variante: festival de parc, în care te apuci și montezi niște panouri și îl faci efemer, în sensul că dispare tot ceea ce ai făcut acolo după weekend-ul respectiv, sau faci ceea ce ar trebui să se întâmple, după părerea mea, cam ce se întâmplă în alte țări, un festival de murale. Găsești timp, niște pereți în oraș care ar merita să fie desenați, iei toate aprobările pentru ei. Nici nu cred că festivalul ar trebui să aibă o dată clară, între x și y dată, ci ar putea să se întindă pe un an și o dată la două-trei săptămâni să fie chemat câte un artist sau doi, care să deseneze peretele respectiv. Organizatorii au foarte multe pe cap dacă vin în același timp mai mulți artiști și nu se pot împărți în toate direcțiile, așa că dacă ai 5-10 artiști maxim, pe o perioadă mai lungă de timp, s-ar putea ocupa mult mai bine de nevoile lor, începând de la materiale, lipsa lor, montat schele, scări, nacele, birocrație, toată nebunia asta. Poate pare simplu, dar este o întreagă nebunie și eu sunt surprins că cei din Sibiu reușesc, în sensul că atunci când ajungem sunt toate schelele puse pe pereții școlilor. Bine, aceasta este o altă problemă, că acolo se desenează pereții școlilor și liceelor din Sibiu pentru că nu au aprobare pentru blocuri și pentru clădiri pentru că sunt sceptici oamenii, au senzația că graffitti-ul este vandalism. Sibienii, după trei ani de festival au înțeles că e vorba despre altceva decât mâzgăliturile de pe stradă, ceea ce sperăm să se întâmple și în București destul de curând, aspect la care lucrez de altfel. Ne-am întâlnit cu Vice-primarul Capitalei și avem tot suportul lui pentru dezvoltarea unui festival asemănător cu cel de la Sibiu, prin care să desenăm cam toate centralele termice, RADET din București. Am primit deja o listă cu trei centrale pe care trebuie să mă duc să le văd cât de curând, în ce stare sunt. Și asta poate fi o problemă, unii au senzația că o simplă cosmetizare a unui lucru o să ascundă mizeria, dacă centrala este dărăpănată, are găuri și cad cărămizi din ea, trebuie să fie reabilitată, zidul să fie adus la nivel, iar noi să venim cu un plus de imagine la locul respectiv, nu doar să spoim puțin, să dăm cu var. Dacă tot facem, să facem ceva bine.

Munca din spatele succesului și modul de raportare al oamenilor la arta murală

Edițiadedimineață.ro: Când te-ai simțit cel mai mândru de apartenența la grupul din care faci parte?

Florin: Nu știu dacă e vorba despre mândrie, este vorba despre un team-work susținut, niște băieți extraordinar de talentați, dar pe cât de talentați suntem, atât de mult nu ne place ceea ce facem. Te plictisești atât de tare de lucrarea pe care o faci timp de trei săptămâni, zi de zi, vorbesc despre lucrările mari, cum este peretele de la Grozăvești, care din păcate a fost șters. Suntem destul de perfecționiști, toată echipa este formată din încăpățânați. Ești mulțumit de ceea ce faci o zi, două trei, dar după ceva timp realizezi că aia nu e bine, că ceva nu e ok, noi ne știm toate greșelile. Tu dacă treci pe stradă și îl vezi, zici: wow! Eu dacă îl văd timp de trei săptămâni, știu că un deget este strâmb, că o culoare nu e bine aleasă, că ceva nu e bine pus și te enervezi că nu mai ai timp și resursele necesare să urci să repari greșeala, care s-a întâmplat pentru că ai muncit prea mult în ziua respectivă, peste 20 ore. La sfârșit te dai jos, te uiți, faci o poză și zici gata, asta a fost, arată bine, dar se putea și mai bine. Iar peretele de la Grozăvești, era cel mai tare perete, nu vorbesc ca desen, ci fix de perete, era cel mai vizibil și a fost șters.

Edițiadedimineață.ro: Cum se raportează oamenii, mai ales cei necunoscători? Care e diferența dintre oamenii din Sibiu, față de cei din București?

Florin: Fiecare percepe la nivel de individ. Să vă dau un exemplu, când am făcut lucrarea de la Point, experiența a fost marcantă pentru mine cumva, când o tânără, care sigur nu avea mai mult de 21-22 ani, trece pe lângă noi și zice: „Vai, stricați și peretele acesta, nu îmi vine să cred!” și eu m-am gândit că dacă e tânără ar trebui să gândească altfel, să aibă o altfel de deschidere, să vadă cu alți ochi, să nu o vadă ca pe o mâzgăleală, nu distrugem locul, ci din contră, îl îmbunătățim. Apoi, la trei zile distanță, a trecut pe lângă noi un bătrân, peste 70 ani, care pur și simplu a stat, s-a uitat la ceea ce facem și la sfârșit a exclamat afirmativ că ceea ce facem noi este artă. Unul la care te așteptai să fie ok, nu era, la cine te așteptai să nu fie ok, era, nu știm la ce să ne mai așteptăm. Se schimbă și nu se schimbă percepțiile la București. Ce-i drept, au trecut 3-4 ani de când am făcut muralul de la Point și lumea încă își face poze, e plin internetul de tot felul de selfie-uri, de reclame, televiziunile au ajuns să-și facă spoturile publicitare acolo, ceea ce înseamnă că s-a întâmplat ceva bine, dacă am transformat acel loc într-un landmark și lumea îl știe și îl fotografiază. Și nu este vandalizat, asta este chestiunea către care tinde Primăria, cum scăpăm de vandalism, să găsim o soluție. Cel mai probabil, această soluție ar fi să desenăm într-un cadru organizat, mai mulți pereți și cât mai bine, cu oameni care sunt din lumea graffitti-ului, dar care nu au avut șansa să-ți arate până acum talentul, pentru că au avut probleme financiare, nu au avut vopseaua care trebuie, nu au avut schele, nu au avut aprobări și atunci dacă Primăria ar susține treaba asta, să-i iei pe oamenii care sunt în zona de vandalism, sunt și ei niște artiști, mai ales că de acolo a pornit totul, noi de acolo am venit, dar am făcut un pas mai departe. Și dacă le oferi acestora un perete mare și toate cele necesare, o să înțeleagă procesul și toată munca din cadrul unui proiect și atunci mai mult ca sigur nu vor mai vandaliza mai departe. Ține și de respect, cumva. Când vezi o lucrare de mari dimensiuni, parcă nu îți vine să te duci și să scrii Gigel acolo peste desen, cuantifici și tu câtă muncă s-a depus acolo. Un oraș fără graffiti este un oraș mort, dacă te duci în Berlin, Paris, ai senzația că ești în ghetto peste tot, dar pe lângă alea sunt și muralele mari, făcute cum trebuie.

Artă și implicare socială

Edițiadedimineață.ro: În legătură cu proiectele voastre, ați avut și unele pe social, v-ați implicat în vreun fel pentru ajutorare?

Florin: Da, ne-am implicat împreună cu Hopes and Homes for Children și Amalia Enache într-un proiect caritabil la Ateneul Român. Ideea este că da, am făcut totul pro-bono, am făcut-o pentru o cauză nobilă și am rămas foarte buni prieteni cu organizația HHC. Chiar anul trecut am făcut altceva decât ceea ce facem în mod normal. Am făcut un panou care imita o carte de colorat, am făcut contururi și apoi au venit copiii, care cu ajutorul spray-urilor au umplut spațiile de pe panoul lung de 10 metri și au fost foarte încântați. Și noi ne-am bucurat foarte tare, poate unul dintre cei 20 de copii care au fost acolo, o să meargă pe această cale, dacă i-a plăcut ceea ce a făcut poate se apucă de desenat.

Planuri de viitor – între echipă și activități individuale

Edițiadedimineață.ro: Ce planuri de viitor aveți?

Florin: Planuri de viitor…sunt tot felul de planuri, pentru că fiecare membru în parte are skill-urile lui cumva. Doi dintre ei sunt foarte buni tatuatori, Shatran  (https://www.instagram.com/cristisatran/) este în Oslo, tatuează acolo, celălalt, Biex (https://www.instagram.com/biextattoo/ ), este aici, la Old Bastards Tattoo, iar aceasta este activitatea lui principală. Alt coleg, Recis (https://www.instagram.com/grandrecis/ ) a terminat Facultatea de Design de Produs și încearcă să producă ACEL produs. Pandele (https://www.instagram.com/pandele123/ ) este pictor, sculptor, fotograf. Boeme (https://www.instagram.com/boeme1/ ) este manager de pensiune, dat fiind că locuiește la mare. Lost.Optics (https://www.instagram.com/lostoptics/) care este autodidact, se duce într-o zona abstractă de digital și pictură și se plimbă prin lume. Tocmai ce a avut o expoziție în Elveția, și-a vândut lucrările acolo, a avut un set de cinci lucrări ce s-au dat imediat.

Băieții se tot plimbă la festivaluri pe afară unde vin graff-eri și street-artiști din lumea întreagă, se adună într-un loc, li se dau spray-uri, este un schimb de experiență la care fiecare vine pentru a face ceva frumos. La noi nu prea sunt…este bine că există cel de la Sibiu și că se întâmplă.

Iar eu, Cage, am ajuns sa desenez foarte rar deoarece stau toată ziua cu mail-ul și telefonul în mână și încerc să coordonez toată situația, astfel încât lucrurile să se întâmple și fac pe managerul crew-ului.

Îmi place să fac întotdeauna o paralelă între noi ca artiști vizuali și artiștii care cântă. Asta nu înțelege lumea când ne cheamă, ei au senzația că suntem niște muncitori, niște zugravi care trebuie să vină să-și facă treaba. Eu încerc să le explic tuturor: gândește-te la noi de parcă am fi Delia sau Smiley, cu tot cu trupă. gândește-te că noi suntem ca ei și când ajungem la locație trebuie doar să avem scena pregătită, sunetul pregătit, adică eu să vin să-ți cânt, cu ghilimele de rigoare, și să plec. Te-ai ales cu opera de artă care îți rămâne și gata. Nu mă pune pe mine să car schelele, că nu-l pui pe Smiley să-și monteze scena, cam asta este ideea. Lumea crede că dacă ne oferă un perete și niște spray-uri, e îndeajuns să putem desena, nu asta facem, nu asta ne place?  Nu vreau să generalizez, este cel mai greșit lucru care se poate întâmpla, sunt unii care sunt extraordinar de deschiși și înțeleg, iar dacă există un client care îți dă mână liberă, clientul acela este cel mai bun prieten al meu, aproape că am face pe gratis. Sunt de părere că dacă nu îți place să mănânci ceva, nu o să te oblig să mănânci ceva, deci e fix: îți place sau nu. Ajung la nivelul de compromis din nou, dacă ești în cadrul legal, la un festival organizat de autorizați, eu nu pot să fac la fața locului un graffitti la fel ca cel pe care l-aș face pentru mine în mod normal, pentru că nu va fi înțeles per total. Unii da, unii nu. Într-un cadru organizat, trebuie să faci un compromis și trebuie să aduci un element comun, ceva recognoscibil pentru fiecare, pentru a empatiza și pentru a înțelege, a găsi un mesaj. Indicat ar fi să faci ceva, iar cel care vede, să stea 5 minute și să se uite pentru a înțelege în profunzime ce este acolo, dar eu nu pot să oblig pe cineva să stea să se uite minute în șir la un perete. Oricum fiecare individ înțelege ce vrea și interpretează în funcție de cunoștințele lui. Poate eu ca artist inserez un element cheie, surpriză în colțul din stânga, eu știu de el, dar dacă el nu cunoaște despre ce e vorba, trece peste el și nu înțelege.

[Sursă imagine cover: Arhivă Sweet Damage Crew]

---