Textul de mai jos, extrem de personal, aparține unui jurnalist (Evenimentul Zilei, Național, Newsweek) care a văzut cum arată un oraș sub bombardament. Cuvântul Siria vă spune ceva? EXACT!

Dăm cuvântul Adinei Mutăr…

…Să-mi dau și eu cu părerea despre ce mai râde lumea, adică de reportera care s-a culcat pe burtă la alarma de atac aerian în Israel; eu am fost într-un oraș din Siria în 2013, din cauză că mi se părea prea multă dezinformare și nu mai știai să faci deosebirea între știri adevărate și cele false, menite să-i scoată eroi pe criminali și să cadă vina pe victime.

În martie nu am reușit să intru, am stat două zile la granița cu Siria și am luat contact, ca să zic așa, cu alarmele (ale Turciei, că sirienii nu aveau) și zgomotele exploziilor nu departe de zona în care mă aflam în Turcia.

Și doar atât și, pentru un civil care a văzut război doar în filme, e de ajuns să simți teama.

În iulie am intrat și atunci teama s-a cuibărit foarte profund și parșiv, pentru că nu aveam manifestări vizibile la auzul avioanelor, al obuzelor – în fiecare dimineață la ora 3, „să mișune gândacii” cum spuneau soldații lui Bashar al-Assad despre civili – zgomotul exploziilor, sec, înfundat, o bufnitură sinistră ce curma vieți.

Nu m-am trântit pe jos, nu am fugit să caut adăpost – unde?, nu erau adăposturi, culcat sau în picioare, tot un drac era; mi-am făcut treaba cu frică, o frică permanentă, nu m-a părăsit șase zile și cinci nopți; însă oamenii din orășel își trăiau viața „normal”, dormeau sub bombardamentul de noapte, ziua se mai opreau puțin când auzeau avioane și elicoptere aducătoare de moarte, dar știau deja după înălțimea de zbor cam unde își lasă „oul” ucigaș și-și vedeau de treabă; de fapt, n-aveai unde să te ascunzi, nu exista nicio protecție pentru oameni, te culcai, nu te mai sculai, cum o vrea Dumnezeu.

Singura mea reacție de teamă a fost nesomnul; bântuiam ca strigoiul în întuneric – nu exista curent – și așteptam să înceapă bombardamentul, să nu cumva să dorm și să nu știu când vine obuzul; ziua mai ațipeam pe câte un scaun, cam 10-15 minute și pe urmă mă holbam să văd dacă totul era la fel ca înainte.

Scriam și fumam la o măsuță în bucătăria unui spital – acolo aproape nimeni nu fuma și nu înțelegeam cum își domolesc stresul (râdeau, care stres? dacă e să vină bomba, vine, n-are rost să te gândești la asta); după ce am ieșit, un obuz a căzut exact pe locul ăla (nu, nu fac parte dintre cei ce se agită „vai, ce era să mi se întâmple”).

Într-o seară m-am pierdut printre ruine – 70% din oraș era în ruine, blocuri dărâmate de bombe, cu oameni morți, prinși sub dărâmături, un chin să-i scoți și pe cei răniți, și pe cei morți – un miros fetid răscolit de căldura din timpul zilei și vântul nopții; când nu e curent electric și e și înnorat, întunericul se lasă peste tine ca un clopot, nu mai vezi unde pui piciorul; atunci, când mi-a fost cel mai teamă, am înțepenit și mi s-a golit creierul (oricum nu cred că neuronii mei mai făceau sinapse).

Când s-a tras în direcția unde eram – o poziție a brigăzii de apărare a orașului – fiindcă făcusem o poză cu blitz – nu chiar de tâmpită, pur și simplu nu învârtisem butonul corect – deci atunci când se trăgea asupra mea, m-a bufnit râsul, tot o reacție nefirească; au fost multe momente în care frica mea nu a ieșit în niciun fel la suprafață, dar asta nu înseamnă că m-am comportat profesionist sub bombe și alarme, pur și simplu ține de felul tău de-a fi.

Și-acum, vine și bomboana pe colivă, Doamne ferește!; am ieșit vie, oleacă vătămată la cap de tot ce-am văzut și simțit, am luat autocarul și am dormit, am fumat la fiecare oprire, am dormit, am fumat, am dormit și, la una dintre opriri (opreau din două în două ore), cam pe la trei dimineața, cineva a desfăcut, cu un zgomot sec, o sticlă de Pepsi.

Eram în Bulgaria, la un mic popas în pădure; și ce fac eu? m-am tăvălit după un copac, așa, brusc și dintr-o dată(!); m-am cules de pe jos cu demnitate; cineva m-a întrebat dacă am fost în Siria și mi-a arătat brățara pe care o aveam la mână, cu steagul revoluției siriene; am zis că da și mi-a spus cu admirație: „curajoasă, foarte curajoasă”: NU! n-am fost curajoasă, doar că reacția de teamă s-a manifestat mai târziu, și s-a tot manifestat câteva luni, apoi a trecut.

Dar nu de tot și n-am să râd niciodată de un reporter care se culcă la pământ când aude alarma; am zis!

 

Foto Pexels-ahmed-akacha

---