Bucureștiul secolului al XIX-lea era un oraș al contrastelor, dar în ciuda problemelor, se simțea aerul parizian care aducea modernitatea, investițiile și … canalizarea. De altfel, sfârșitul secolului al XIX-lea este perioada cea mai înfloritoare a Bucureștiului, în care sunt construite clădirile elegante în stilul renascentist, care pot fi admirate și astăzi.

Puțin știu că în trecut, Strada Lipscani era un izvor de plăcere și de relaxare, mai puțin animat și fără cluburile și barurile care au devenit adevărate atracții turistice și puncte de reper pentru viața de noapte bucureșteană.

Nicolae Iorga îl citează pe un francez călător – Stanislas Bellanger- care adună în trei cărţi paginile lui de memorii valahe. El vorbește de un obicei din Muntenia, un răsfăț burghez, pe care l-a întâlnit pe Lipscani.

“La Bucureşti, vei întâlni două feluri de băi: turceşti şi valahe. Despre faima celor din urmă aveam să-nţeleg, pentru că am fost conduşi acolo. Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaş. I-am dat ocol de trei ori, fără a-i descoperi intrarea, după care l-am întrebat pe dl G. pe unde se poate intra. Mi-a indicat o trapă la nivelul pământului, care semăna cu acelea care astupă intrarea dinspre stradă a pivniţelor în orăşelele noastre de provincie. Am fost uimit, dar nu mi s-a părut imposibil să fie aşa. Mi-am amintit că orientalii preţuiesc mai puţin forma şi mai mult fondul, că nu sunt interesaţi de faţadele locuinţelor lor, dar că sunt atenţi la interioare, plăcându-le desfătările tainice; mi-am amintit şi că-n ciuda ţinutei lor neglijente, toarnă pe ei şipuri de balsamuri şi parfum”. 

Mai departe, Bellanger descria interiorul băilor valahe.

„…ne-am trezit în mjlocul unei săli rotunde, cu o circumferinţă de 30 de metri, cu pardoseală de marmură albă şi pereţi de marmură roz stropită cu albastru; încăperea avea, de jur împrejur, un divan înalt, cu perne moi şi comode”, scria francezul. „(…) Opt stâlpi de granit susţineau bolta amplă şi din fiecare dintre aceşti stâlpi se ivea câte un robinet de alamă din care curgea apă caldă, la diferite temperaturi, în bazinul de marmură gri. Mai mulţi băieţi, întinşi pe divan, aţipiseră, asemeni unor judecători la vremea audienţelor sau ca deputaţii la cameră”, mai afirma acesta.

Cu timpul, atmosfera Micului Paris s-a disipat, băile valahe au dispărut, frumusețea clădirilor a fost dată uitări, iar strada boemă din centru a devenit un centru al distracției de noapte.

---