Bucureștiul ascunde zeci de legende și mituri urbane legate de locuri bântuite sau tragedii ciudate, iar una dintre acestea face trimitere la Teatrul de Vară din Parcul Bazilescu, din nordul Capitalei. Construit în anul 1953 în stil interbelic și inaugurat cu ocazia „Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților”, Teatrul de Vară avea o capacitate de 2000 de locuri și înainte de 1989 găzduia frecvent concerte de muzică ușoară sau populară. Odată cu intrarea Teatrului într-o stare avansată de degradare, și-au făcut loc treptat și poveștile horror legate de acestă construcție. Se spune de exemplu, că fantoma juristului Basilescu, ar bântui teatrul și că tusele acestuia încă se mai aud în toiul nopții.

Hotărât să aflu mai multe lucruri despre acest loc învăluit în mister, am decis să văd cu ochii mei cum arată Teatrul și, de ce nu, să aud chiar mărturii inedite. Zis și făcut. Am ajuns pe la orele prânzului în Parcul Bazilescu și, în ciuda vremii frumoase, nu era nici țipenie de om. Văzut de aproape Teatrul de Vară îți creează o senzație ciudată: un sentiment de admirație față de frumusețea lui tulburătoare amestecată cu un fior față de cotloanele întunecate. O voce aspră îmi scurtează însă brusc momentul de reverie, iar când mă întorc…surpriză! Nu, nu era fantoma lui Basilescu, ci silueta înaltă a unui gardian care mă atenționează că este posibil să ma accidentez și că ar fi mai bine să stau la distanță. Ce noroc pe capul meu! Ce om mai potrivit să îmi povestească despre întâmplările misterioase, decât el, gardianul care stă în parc zi și noapte, mai mult decât oricare trecător? Întrebându-l despre legendele din jurul Teatrului de vară, omul în cauză pare vădit deranjat de curiozitatea mea, iar la final îmi răspunde sec: „Nu-i adevărat dom’le! Astea sunt prostii! Stați mai bine la distanță că dacă pică o bucată din tavan vă sparge capul! Zău!”.

Evident nemulțumit de răspunsul primit, plec să mă plimb prin parc, poate totuși gasesc pe cineva mai vorbăreț. Văzând în sfârșit doi bătrâni stând la taclale pe o bancă, mă apropii și îi întreb politicos dacă îmi pot spune câte ceva despre acest parc. S-a dovedit a fi o idee inspirată, fiindcă cei doi seniori erau de fapt un soi de enciclopedii ambulante, iar întrebarea mea a provocat o discuție foarte lungă. Așa am aflat de exemplu că în perioada comunistă parcul se numea de fapt, Nicolae Bălcescu, iar Teatrul îi preluase numele. Abia după 1989, parcul a fost redenumit Bazilescu, de la Nicolae Basilescu, fost mare moșier, jursit și junimist în tinerețea lui și care a donat pământul acesta statului pentru a construi parcul. Totodată, Teatrul de Vară, după spusele lor, a fost opera arhitectului Paul Emil Miclescu, iar familia asta ar fi una foarte veche de boieri moldoveni cu rădăcini care duc până în secolul al XV-lea. Totuși, aceștia m-au asigurat că în privința poveștilor, ei nu au văzut sau auzit nimic.

Pe drumul spre ieșirea din parc am mai apucat să vorbesc cu o femeie de vârstă mijlocie și foarte amabilă. Mi-a spus că nu cunoaște istoria parcului sau a Teatrului de Vară, dar că într-adevăr a auzit povești legate de faptul că locul ar fi bântuit și tocmai din acest motiv evită să iasă în parc la ore târzii.

Chiar dacă nu am văzut fantome și nici  nu am auzit sunete misterioase, am plecat din Parcul Bazilescu cu un sentiment de mulțumire. Cred că misterul din jurul Teatrului de Vară ține mai degrabă de sentimentul pe care acesta ți-l transmite atunci când ești în preajma lui: modul în care pentru o clipă timpul pare că stă pe loc, iar frumusețea lui îți transmite o stare paradoxală, de liniște și zbucium interior.

Dacă vreți să vă convingeți de toate acestea, dați o fugă până în parc, mai ales că vremea este frumoasă.

---