Cercetările asupra „genelor săritoare” dezvăluie un rol cheie pe care acestea îl au în modul în care corpul nostru îmbătrânește.

Oamenii de știință încearcă să deslușească secretele îmbătrânirii, astfel încât să putem trăi o viață mai sănătoasă pentru mai mult timp.

Cu toții avem transpozoni (elemente genetice mobile/transpozabile – TE) în codul nostru ADN, și anume mici elemente genetice care se pot reloca sau „sări” dintr-o zonă în alta a secvenței de ADN. Cercetarea a fost publicată recent, în revista Nature.

Dacă ADN-ul este planul biologic pentru organismul uman, atunci transpozonii sunt părți ale acestui plan care se pot deplasa în cadrul genomului, scrie 360medical.

Acesta este un un proces natural care apare la oameni și la alte animale, dar dacă nu este controlat cu atenție, poate cauza probleme.

După ce au identificat anterior o secvență de reacții moleculare numită calea Piwi-ARNpi și au stabilit rolul acesteia în controlul transpozonilor, cercetătorii de la Universitatea Eötvös Loránd din Ungaria au vrut să vadă dacă manipularea acesteia ar putea modifica cumva procesul de îmbătrânire la viermii Caenorhabditis elegans.

„În testele pe care le-am făcut privind durata de viață, prin simpla subreglare a transpozonilor sau supraexprimarea somatică a elementelor căii Piwi-ARNpi, am observat un avantaj semnificativ din punct de vedere statistic în ceea ce privește durata de viață”, spune specialistul în genetică moleculară, Ádám Sturm, de la Universitatea Eötvös Loránd.

Potrivit cercetătorilor, descoperirea deschide ușa către o multitudine de aplicații potențiale în lumea medicinei și a biologiei.

Cu alte cuvinte, viermii au trăit sensibil mai mult atunci când activitatea transpozonilor a fost redusă prin intermediul Piwi-ARNpi, sugerând că o parte din motivul pentru care corpul nostru îmbătrânește se datorează modului în care aceste gene săritoare se deplasează în genomul ADN.

Explicația se potrivește cu studiile asupra unor animale cum este și așa-numita meduză nemuritoare: un hidrozoar care este capabil să se regenereze continuu și, teoretic, să trăiască veșnic (dacă nu ar fi vorba de boli sau prădători).

Modul în care calea Piwi-ARNpi suprimă transpozonii la această meduză și la alte creaturi similare a fost, de asemenea, analizat anterior.

Dar, până acum, nu a fost clar dacă îmbătrânirea celulară a influențat activitatea transpozonilor sau dacă activitatea acestora a influențat îmbătrânirea celulară.

Cu acest studiu pe C. elegans, se pare că ultima ipoteză este corectă, oferindu-ne o altă perspectivă asupra modului în care organismele îmbătrânesc.

Mai mult, cercetătorii au observat, de asemenea, o creștere a metilării ADN N6-adenină în cadrul segmentelor transpozonilor – un tip de schimbare a activității genice care crește activitatea acestora – pe măsură ce viermii îmbătrânesc, cu implicația că transpozonii devin din ce în ce mai implicați pe măsură ce îmbătrânim.

Toate aceste constatări sunt fascinante, spun cercetătorii, care cred că ar putea să modifice și să influențeze acest comportament al transpozonilor, astfel încât celulele să nu îmbătrânească atât de repede pe cât ar face-o.

Probabil că nu vom deveni niciodată meduze nemuritoare, dar am putea să ne asigurăm că populațiile noastre în vârstă au mai puține probleme cu bolile și afecțiunile, susține echipa maghiară.

„Această modificare epigenetică ar putea deschide calea pentru o metodă de determinare a vârstei din ADN, oferind un ceas biologic precis”, spune specialistul în genetică moleculară, Tibor Vellai, de la Universitatea Eötvös Loránd.

 

---