Acum 145 de ani se năștea Constantin Giurescu (10 august 1875-28 octombrie 1918), istoric și conferențiar de istoria modernă a românilor la Facultatea de Litere, Universitatea din București, membru titular al Academiei Române, o personalitate de prim rang a istoriografiei române care a îndeplinit și funcția de șef al Serviciului Arhivelor Ministerului Afacerilor Străine între 1908-1918.

Familie de moșneni

Constantin Giurescu s-a născut într-o veche familie de moșneni din satul Chiojd, județul Buzău, unde a parcurs și clasele primare. A urmat Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești iar ulterior a studiat în Capitală, absolvind în 1898 Facultatea de Litere a Universității din București, cu o licență în filosofie și litere.

Între 1898 și 1902 a fost profesor de istorie la Liceul Unirea din Focșani, iar între 1902 și 1903, director la Liceul Alexandru Hâjdeu din Buzău, amintesc Arhivele Diplomatice ale Ministerului român al Afacerilor Externe în pagina lor de Facebook.

Cursuri de specialitate la Viena

Beneficiind de o bursă de stat, a urmat la Viena cursuri de specialitate, efectuând și stagii practice și de cercetare la cele mai importante arhive din capitala Imperiului Austro-Ungar. La revenirea în țară, în 1906, a fost transferat la Școala Secundară Cantemir Vodă din București.

În 1908 este angajat la Ministerul Afacerilor Străine, în funcția de Șef al Serviciului Arhivelor, având în vedere experiența sa în domeniu la Arhivele din Viena. În același an obține titlul de doctor în litere al Universității din București, în anul 1912 ocupând și postul de conferențiar la Facultatea de Litere.

Unul dintre reprezentanții ”școlii noi”

Constantin Giurescu este unul dintre reprezentanții “școlii noi” a istoriografiei române, alături de Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga și Vasile Pârvan, având o contribuție originală la studiul critic al vechilor instituții și structuri sociale, precum și al cronicilor medievale și izvoarelor străine despre istoria românilor.

Aceste contribuții originale au determinat alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române, în 1909, devenind membru titular al Academiei Române în 1914. În 1918 a fost numit și Secretar General al Ministerului Instrucției Publice (Educației).

Concluzii noi în privința lui Grigore Ureche

Constantin Marinescu, fostul său student, îl caracteriza astfel în volumul omagial „În amintirea lui Constantin Giurescu: la douăzeci și cinci de ani de la moartea lui (1875-1918)”, București, 1944: „Spirit original, minte bogată, învățat înzestrat cu un ascuțit simț al răspunderii celor puse pe hârtie. Constantin Giurescu ajunsese la concluzii noi în ce privește pe unii dintre cronicari (Grigore Ureche de pildă), dar, mai ales, reușise să lumineze importantul capitol – puțin atins de cercetătorii anteriori – al vechilor instituții.”

Realitate descurajantă

În funcția de Șef al Serviciului Arhivelor Ministerului Afacerilor Străine, Constantin Giurescu s-a confruntat cu o realitate instituțională descurajantă, cauzată de lipsa de interes, de resurse materiale și de personal, acest compartiment fiind considerat neimportant pentru minister.

Se remarcă insistența și perseverența istoricului de a sensibiliza factorii decidenți cu privire la importanța arhivelor, prin intermediul unor memorii în care descria starea precară de păstrare a documentelor, solicitând totodată alocarea unor resurse suplimentare.

Pledoarie pentru arhive

În 1909 adresa în zadar lui Ion I.C. Brătianu, la acea dată premier și ministru de Externe ad interim, solicitarea angajării unui arhivar, arătând că: “Pregătirea pentru arhive cere însă un timp îndelungat, neputându-se dobândi decât după ani de practică și ea presupune, în afară de cunoașterea serviciului, calități speciale de preciziune, ordine și exactitate. Fără această pregătire și fără asemenea însușiri un funcționar este – la Arhive – nu numai un element inutil, dar prin încurcăturile pe care neexperiența sa le poate produce, un element vătămător: o hârtie sau un dosar care n-au fost puse la locul lor, nu pot fi aflate în urmă, decât în mod cu totul întâmplător. Arhivele s-au resimțit și se resimt de urmările acestei stări de lucruri, care nu pot fi înlăturate decât prin arhivari de carieră.”

Cea mai importantă contribuție

Cea mai importantă contribuție la organizarea Arhivelor Diplomatice o reprezintă întocmirea unui nou Nomenclator de arhivă adoptat în 1909, după modelul austriac, fondurile fiind clasificate iar dosarele organizate pe probleme (de la 1-105), marea majoritate a fondurilor de arhivă gestionate fiind şi astăzi inventariate şi clasificate conform acestui sistem.

Mai târziu, unul dintre succesorii săi în funcție, Constantin Țiulescu îi aprecia munca: “arhiva este bine organizată și sistematizată, și nu numai atât, dar păstrând firul tradiției, ea se poate adapta la o oricât de mare de dezvoltare ar lua activitatea Ministerului. Profesorul Constantin Giurescu, predecesorul meu care, înainte de a fi numit șeful Serviciului Arhivelor (1908), lucrase mai mulți ani în arhivele de stat din Viena, n-a găsit de cuviință, timp de zece ani cât a stat la conducerea arhivelor, să facă nici o modificare în organizare… Dacă există imperfecțiuni și lacune, ele se datoresc nu atât felului de organizare a arhivelor, cât numărului insuficient, și mai ales instabilității funcționarilor Serviciului Arhivelor, precum și modului defectuos în care se lucrează în unele Direcții din Minister.”

Trei copii, o dinastie

Constantin Giurescu a fost căsătorit cu Elena Antonescu și au avut împreună trei copii, Constantin, Elena, și Lelia. Constantin Giurescu a fost fondatorul unei dinastii de istorici, fiul său Constantin C. Giurescu și nepotul Dinu C. Giurescu, urmându-i pasiunea pentru trecut și afirmându-se ca istorici de prestigiu, amândoi devenind și membri ai Academiei Române.

De asemenea, ambii au avut legături profesionale cu Ministerul Afacerilor Externe, Constantin C. Giurescu fiind trimis în misiune diplomatică în Turcia în perioada 1943-1944 în vederea deschiderii unui Institut Cultural Român și pentru negocierile de ieșire a României din alianța cu Germania nazistă, iar Dinu C. Giurescu fiind angajat al ministerului între 1964 și 1968, ajungând chiar Șef al Oficiului de Studii și Documentare din cadrul Arhivelor Diplomatice de la acea vreme.

Gripa spaniolă

Între 1918 și 1920,cea mai gravă epidemie din istorie a ucis mai mulţi oameni decât cele două Războaie Mondiale la un loc. gripa spaniolă a băgat în carantină Europa şi SUA, a copleşit India şi a ajuns chiar până în Australia dar şi în unele insule izolate din Pacific. În doar 18 luni, cel puţin o treime din populaţia planetei a fost infectată.

Gripa spaniolă din 1918 a fost cea mai devastatoare pandemie din epoca modernă, care a ucis între 50 şi 100 de milioane de oameni.

În plină forță creatoare, la doar 43 de ani, în toamna anului 1918 Constantin Giurescu a decedat de gripa spaniolă, fiind încă în convalescență după un tifos exantematic.

A murit la două săptămâni de la infectare

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul din 9 septembrie 2009, nepotul său Dinu C. Giurescu a descris astfel tristul episod: “A murit la două săptămâni după ce s-a îmbolnăvit. Tot ce ştiu despre bunicul, ştiu de la tata, care avea 17 ani atunci. A urmat drumul bunicului, iar eu l-am urmat pe al lui. Suntem la a treia generaţie de academicieni şi de istorici. În zilele de agonie ale bunicului, tata mi-a povestit că a fost la biserică, împreună cu fratele şi sora lui. Bunica le-a spus imperativ: «Rugaţi-vă!». Şi s-au rugat ca niciodată înainte. Nu era însă nimic de făcut, pentru că nu existau antibiotice”. După moartea soţului, Elena Giurescu a căzut în depresie, decedând și ea peste doi ani: “Era o femeie neînduplecată. Avea trei copii, dar a decis că nu mai are rost. N-a mai vrut să trăiască. A murit în 1920, de inimă rea”.

 

---