CITIRE

O artistă a creat o școală pentru copiii care pict...

O artistă a creat o școală pentru copiii care pictează. Povestea Galeriei Romniceanu 27

În cartierul Cotroceni, pe strada dr. Romniceanu, există un loc minunat, unde inocența, culorile, imaginația, iubirea, se împletesc și formează o oază a frumosului – “Galeria Romniceanu 27”. Aici, copiii de toate vârstele sunt elevii doamnei profesoare de arte plastice Măriuca Stanciu, “Mări” cum îi spun “studenții” ei de șase-șapte ani. Un spațiu extrem de generos, aproape de cer, unde copii sunt pregătiți să dea frâu liber imaginației, culorilor superbe din sufletul lor și de pe palete.

Galerie Romniceanu 27

Galerie Romniceanu 27. Fotografie: Marian Ghițeanu

“Arta mea sunt copiii aceștia”

“Am toată libertatea să mă joc cu acești copii. N-avem nici o programă de cursuri… Poate și pentru că și eu am rămas cu suflet de copil, altfel nu aș putea lucra cu ei și ei să se simtă atât de bine…” își începe Măriuca Stanciu povestea despre galeria-atelier și despre “maeștrii” care își desăvârșesc talentele aici.

“Culmea, ideea atelierului și a galeriei nu a fost a mea! La grădinița unde era fiul nostru, Rareș, o mămică m-a întrebat dacă nu cumva țin astfel de cursuri pentru că voia să-și ducă copilul la cursuri de pictură, ea știind că eu sunt pictoriță, licențiată a Universității de Arte Plastice. Mai ales insista la mama, pentru că ea se ducea să-l ia pe Rareș de la grădi: “nu face Măriuca niște cursuri? Și ei au fost primii mei clienți, primii copii, acum sunt studenți. Doi frați, Andra și Andrei, amândoi au fost elevi la Sf. Sava.

Aici, în Romniceanu 27, am început în 2013. Numai că de prin 2009 am această școală de artă. Inițial am lucrat într-un spațiu cam impropriu, într-o mansardă amenajată într-un bloc din zona Cantemir-Mărășești.”

Am întrebat-o pe Măriuca dacă mai are timp pentru șevaletul ei, dacă a renunțat la arta ei: “Nu mai am timp. Acum arta mea sunt copiii aceștia.A fost o alegere personală și nu regret!”

Picturi superbe făcute cu materiale tot mai scumpe

Cât costă toată această pregătire și, mai ales, cum se descurcă cu prețurile tot mai mari ale celor necesare artei plastice, știindu-se că, oricum, materialele pentru pictură sunt scumpe. “Cu preţul ăsta am pornit în urmă cu cinci ani – 250 de lei/patru şedinţe, în timp ce materialele au crescut foarte mult, materiale care sunt incluse în preţ. Dar trebuie să mă gândesc şi la faptul că părinţii au un buget pentru pregătirea copiilor pe care trebuie să-l împartă. Când ai foarte multe meditaţii de făcut, trebuie să prioritizezi – matematică, română, engleză etc. Ştiu ce înseamnă asta, pentru că şi noi avem aceleaşi probleme cu pregătirea fiului nostru. Lucrurile merg pentru că a crescut numărul copiilor care vin şi se înscriu aici – mi s-a dus buhul în târg, ştii, dar astea se fac pe sănătatea mea, din păcate. În plus, la alte materiale nu mai ţin minte, dar știu că atunci când am început, un bloc de desen, mai bun, pe care îl cumpăram la 9 lei acum a ajuns 17 lei! Şi vopselurile, şi pensulele, toate au devenit foarte scumpe. Am şi un angajat, cu carte de muncă, cu tot ce trebuie. Şi când tragi linie, vezi că nu-mi rămâne nici pentru o vacanţă. Noroc că soţul meu e medic cardiolog, munceşte foarte mult şi reuşim să ne menţinem pe linia de plutire. Dar am bucuria asta că fac ceea ce îmi place, care este imensă! Nu am presiunea aceea de la o şcoală de stat şi, evident, nici elevii mei nu o au. Şi asta apreciază mult şi părinţii lor.”

Galerie Romniceanu 27

Galerie Romniceanu 27. Fotografie: Marian Ghițeanu

„Copii au o deschidere extraordinară!”

Pentru tineri sau mai puțin tineri, care ar vrea să urmeze cursuri la Galerie, să se relaxeze pictând, Măriuca Stanciu ne-a spus că s-ar putea să deschidă atelierul și pentru adulți, cu toate că este foarte greu și ca atare, nu s-a decis să o facă: „ Este posibil, cursuri de scurtă durată, pe perioada vacanțelor, dar nu sunt sigură că voi putea, pentru că prioritatea mea sunt acești copii minunați. Ştii, copii au aşa, o deschidere extraordinară! Asta până pe la 12 ani, când deschiderea aceasta, inteligenţa creativă, imaginaţia pură, nu încep să fie influenţate de mediul înconjurător. Unii dintre ei confirmă şi după vârsta asta, alţii se observă că nu. Dar pe cei cu adevărat talentaţi îi “miroşi”. Pur şi simplu e vorba de instinctul meu, dincolo de ştiinţă. Dar indiferent de calea pe care o vor urma în viaţă, ceea ce fac aici le va folosi foarte mult.”

Galerie Romniceanu 27

Galerie Romniceanu 27. Fotografie: Marian Ghițeanu

Expoziții mari pentru mari artiști

Atelierul se transformă destul de repede într-un spațiu amenajat profesionist pentru expoziții la care vine un public numeros. „În general, copii trag de mine să le fac expoziţii. Pentru că e un moment extraordinar, când îşi invită prietenii, familia, lumea vine, vede, îşi cumpără tablourile. S-au făcut bani serioşi aici din vânzarea tablourilor!!! Vin prietenii părinţilor şi cumpără tablourile… Cel puţin la prima expoziţie personală, o fetiţă a unor foarte buni prieteni, Sofia Sterian, era clasa a patra şi nu prea avea exact noţiunea banilor. Şi am întrebat-o pe Sofia dacă vrea să vândă din tablouri, erau deja cereri. Da! Cu cât vrei să vinzi un tablou? Păi, 50 de lei?! Sofia, 50 de lei costă doar rama de la fiecare tablou, părinţii le înrămaseră foarte frumos… Şi am zis cu de la mine putere 50 de euro! Iar fetiţa a vândut 14 tablouri! Ceea ce a dus a doua zi la o adevărată manifestație! S-a dus buhu în şcoala ei, de unde veneau foarte mulţi copii la mine şi a început o adevărată isterie, au înnebunit toţi, o isterie să facă expoziţie şi ei ca să vândă la fel de multe tablouri ca Sofia!!! Acum Sofia este în clasa a noua la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, colegă de clasă cu fiul nostru, Rareş, şi îşi doreşte să meargă să facă Facultatea de animaţie, ori undeva în Franţa, învaţă şi japoneza! Şi după ea, a fost foarte simpatic un băieţel, Radu Dinu, un alt băieţel, coleg de clasă, care ştia de acest “mare fenomen”, al vânzării de tablouri, a fost foarte simpatic că la vernisaj venit cu un iPod, a citit de acolo un discurs foarte frumos ticluit şi la final, a mulţumit invitaţilor, a spus că arta trebuie încurajată!!!! Adică îşi făcea lobby la lucrări!!! Eu stăteam de vorbă cu invitaţii şi el era foarte agitat că nu mergea piaţa!!! Şi m-a tras de mânecă: <<Mări, Mări, cu cât a vândut Andrei Popa (un alt băieţel)?>> Păi, îi răspund eu, cu 100-150 de lei… <<Gata, gata, schimbăm preţurile!”!>> Şi a scăzut preţul tablourilor şi a vândut mai multe şi a fost ceva deosebit pentru el, a fost foarte fericit! Dar sunt alţi copii care sunt total dezinteresaţi şi nu au noţiunea banului. În schimb, ori de câte ori i-am chemat să mă ajute să participăm la expoziţii caritabile toţi au venit! Toţi şi-au donat lucrările, ba, mai mult, în cazul în care le era greu să se despartă de propria lucrare, obligau părintele sau vreo rudă să le-o cumpere şi donau în felul acesta banii!”

Galerie Romniceanu 27

Galerie Romniceanu 27. Fotografie: Marian Ghițeanu

Proiecte comune cu colegii din studenție

Galeria Romniceanu nu are nici o treabă cu diverse entități mai mult sau mai puțin oficiale. Și asta, în condițiile societății românești de azi, nu e chiar un lucru rău. “Cu Uniunea Artiştilor Plastici n-am nici o treabă. Şi nici ei cu mine! Nu ne băgăm în seamă, ne lăsăm în pace reciproc! În schimb, am foarte bune relaţii cu colegi de-ai mei care au și ei, tot aşa, diverse asociaţii, participăm la proiecte comune. Spre exemplu, participăm în fiecare an la Noaptea Galeriilor! Cu Galeria Romniceanu suntem înscriţi în circuit, plus alte proiecte! Am mai expus la Cercul Militar, am mai făcut şi tabără de creaţie, la Crăiţa, pe Valea Doftanei, dar nu mai facem pentru că este extrem de dificil.”

„Mări, profa aia trăsnită, unde ne simțeam minunat…”

“Interesul meu este nu să-i fac pe ei, aşa, peste ani, să-şi aducă aminte, eu ştiu – vor fi avocaţi, stomatologi sau mai ştiu eu ce – să-şi aducă aminte, Mări, profa aia trăsnită, unde ne simţeam minunat şi unde făceam picturi pe care eu, ca adult, la vârsta asta adultă, nu pot să le reproduc! Vreau să-şi amintească de mine, aşa: <<Mări, profa aia trăsnită, care ne-a învăţat să gândim plastic, care ne-a învăţat să privim, să ne uităm cu ochii mari în jurul nostru!>> Ştii, aş vrea oarecum să reproduc cu ei, într-un fel, lecţia aia mare pe care eu am primit-o în facultate, de la Florin Mitroi, profesorul meu, care a fost, cum să spun, nu numai un mare artist, mult prea puţin cunoscut de publicul larg, dar în zona noastră este colosal, dar a ştiut să fie şi pedagog. Nu întotdeauna marii artişti sunt şi mari pedagogi. Şi, în plus, asta şi mai rar, nu întotdeauna marii artişti sunt şi nişte oameni cu o ţinută morală fantastică! Chiar omul ăsta a fost aşa, ca un ascet, a dus o viaţă de neimaginat! Şi îl vedeai când suferea de tot ce se întâmpla în lume, chestiile astea meschine care vin peste tine fără să vrei.”

„Undeva, acolo, printre culorile lor, sunt și eu”

“Uneori, când mă uit la lucrările lor frumoase, mă întreb unde se opreşte copilul, unde încep eu, că e clar că undeva acolo sunt şi eu! Şi aş vrea ca eu să fiu cât mai puţin. Dar ştii ce mă bucură foarte mult? Culmea, lecţia o învaţă de la cel de lângă el, da?! Sau chiar dacă îi spun eu, lecţia poate să treacă pe lângă el, în schimb ce se întâmplă lângă el, la colegul lui de şevalet, este interesant pentru copil!

Nu vreau să cad în suficienţă, eu cu ei să fac lucrări frumoase, părinţii să fie mulţumiţi, să ai ce pune pe pereţi, să te lauzi, şi lecţia, din punctul meu de vedere, mai profund, să nu fie aia care trebuie, dusă până la capăt! Copii obţin foarte mult din privit, unii copii au un simţ al observaţiei fantastic, alţii mai puţin, ţine mult şi de părinte, dacă ştie să-l plimbe şi să-i arate să vadă, adică nu e important numai să-l duci, că toţi copii sunt plimbaţi, dar să şi-i ajuţi să vadă, să înţeleagă ce e acolo…”

„Dumnezeu e în fiecare celulă din acești copii”

Măriuca Stanciu se consideră foarte norocoasă pentru că are parte de atâția copii foarte buni: “Cred că Dumnezeu e în fiecare celulă din aceşti copii, de asta sunt sigură! Cine ştie, poate sunt eu foarte norocoasă şi am parte de copii foarte buni! Sunt atât de frumoşi şi de luminoşi! Au suflete minunate, chiar dacă mai apar răutăţi, chiar dacă ştiu să-şi răspundă, sunt minunaţi! Ăsta e secretul tinereţii mele. Da, eu, spre deosebire de Silviu (soțul Măriucăi Stanciu, col. dr. Silviu Stanciu – n.n.) care se încarcă cu durerile şi necazurile oamenilor, eu mă încarc cu minunățiile sufletelor copiilor! Fiecare copil e unic şi trebuie să am grijă cum vorbesc cu fiecare, întâi să ajung la “cipul” lui, să înţeleg cum gândeşte fiecare şi să “scriu” o poveste!”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.