Puțini din generația tânără de astăzi își pot imagina cum arăta România anilor 80. Mai grav este că mulți dintre cei care știu cum era… au dezvoltat anumite sentimente de nostalgie.

Oare Costel din Iași o fi nostalgic? Povestea lui tragică este relatată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) într-o postare intitulată ”Eu te-am făcut, eu… te dau pe mâna Securității!”, în pagina de Facebook a Consiliului.

”Costel a împlinit 18 ani. Și a decis că în România nu e de trăit și că trebuie să plece în Apus. A strâns câteva lucruri, și-a luat bilet de tren spre Timișoara și se pregătea să plece. Fără acordul familiei, fără știința Securității (credea el…).

Nu a fost suficient că tatăl îi reținuse biletul de tren și buletinul, a trebuit ca mama și unchiul să ceară intervenția Securității pentru a-l aduce pe calea cea bună. L-au adus.

După o „avertizare” ca la mama acasă. N-a știut Securitatea s-o numească „intervenție”, cum n-a știut nici că făcea managementul unei drame familiale.

Care a fost calea cea bună pentru Costel?

A intrat și a rămas în vizorul Securității ca „evazionist” (cel care vrea să părăsească țara). În armată, la serviciu, în viață, cu „terapeutul” pe urmele lui. Un terapeut sociopat, de altfel, parte a problemei și pretinsă parte a soluției.

Poate părea de necrezut, dar dreptul de a deține un pașaport și dreptul de a ieși din țara ta și a reveni nestingherit nu au fost întotdeauna așa cum le știm acum.

Iar asta ne obligă să prețuim libertatea pe care o avem și să fim recunoscători celor care ne-au redat-o”, scriu cei de la CNSAS.

Încă din primii ani ai instalării comunismului în România, una dintre formele de refuz la adresa regimului a reprezentat-o părăsirea teritoriului României pe căi ilegale şi solicitarea de azil în ţări occidentale.

Riscurile la care se expuneau ”frontieriștii”

Fuga din ţară era un act de risc maxim, căci aceia care se încumetau la acest lucru nu îşi riscau doar libertatea, ci şi viaţa. Graniţele ţării erau păzite cu arma în mână şi cu ordine clare de împiedicare a oricărei tentative de fugă (evaziune, cum era numită aceasta în actele Securităţii).

Cei care încercau să părăsească ilegal Republica Socialistă România (RSR), încumetându-se să înoate în apele Dunării sau Nerei, trecând pe fâşie, târâş prin pământul arat special pentru a prinde orice urmă, ascunşi în portbagaje de maşini, nave pe Dunăre sau mări, trenuri sau containere, au căpătat numele de „frontierişti”. Ani grei de puşcărie sau chiar moartea îi aşteptau la capătul tentativelor lor de fugă. Cine nu reuşea, şi era prins, sfârşea ori împuşcat, ori bătut crunt, ori prins şi arestat.

Libertatea, aşa cum arată ea în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, pentru români era „dincolo”. Pentru unii fuga ajunsese o obsesie, iar vârsta nu era un criteriu când venea vorba despre setea de libertate. Aşa se explică faptul că printre frontierişti au fost mulţi minori.

România a fost martora unui adevărat val migraţionist între 1948 şi 1989, cu un accent pe ultimii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu, în special 1985-1989.

Cei care doresc să afle mai multe detalii despre fenomenul frontierist din România, click aici

CITIȚI ȘI:

Cătălin Apostol: „Mi s-a părut o imensă ticăloșie faptul că după aproape 30 de ani statul român nu și-a asumat nicio responsabilitate pentru toate aceste crime”

---