Semnalele de avertisment care indică faptul că războiul dintre Israel și Hamas ar putea deveni o conflagrație mai amplă în Orientul Mijlociu sunt din ce în ce mai alarmante, scrie The Economist.

America a trimis în Golful Persic un al doilea grup de portavion, condus de USS Eisenhower. „Există o probabilitate de escaladare”, a declarat secretarul american de Stat, Antony Blinken, pe 22 octombrie. Șansele de noi atacuri ale unor grupuri proxy asupra forțelor americane cresc, a continuat el: „Nu vrem să asistăm la dezvoltarea unui al doilea sau al treilea front”.

În Liban, crește și teama că Israelul ar putea folosi acoperirea oferită de America pentru a lansa un atac preventiv. Israelul și-a evacuat orașele de lângă granița cu Liban, iar prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, a avertizat că dacă Hezbollah, o miliție din Liban, susținută de Iran, intră în luptă, consecințele pentru Liban vor fi devastatoare. Un motiv pentru care Israelul și-a amânat ofensiva în Gaza ar putea fi consolidarea pregătirilor pentru escaladare pe frontul său de nord. Ministrul de Externe al Iranului a spus că regiunea este ca un „butoi cu praf de pușcă”.

Haos la distanță, incertitudine, instabilitate

Conducătorii autocrați din Iran dețin una dintre pârghiile care ar putea declanșa conflictul: o „axă a rezistenței” sau o rețea de grupuri proxy violente în regiune. Aceștia au petrecut două decenii construind această rețea în Irak, Liban, Siria și Yemen. Iranul acționează în locuri unde puterea locală este fragilă, unde este ușor să introducă personal și arme și unde nicio entitate externă nu îi poate contesta, conform Institutului Internațional pentru Studii Strategice, un think-tank cu sediul în Londra. Capacitatea Iranului de a provoca haos la distanță – prin intermediul Hamas, Hezbollah, numeroasele miliții șiiite din Irak, precum și Houthi din Yemen – i-ar putea conferi chiar mai multă influență decât  o fac capacitățile sale militare convenționale, care sunt relativ slabe.

În prezent, scopul Iranului, așa cum a fost în ultima decadă, nu este să provoace un război deschis cu Occidentul și aliații săi, ci să semene incertitudine și instabilitate.

La fel cum a rămas pe pragul de a deveni o putere nucleară, Iran menține o ambiguitate strategică față de alianță. Neagă faptul că este în frunte, în timp ce furnizează grupurilor armate, cum ar fi rebelilor Houthi, arme, le oferă instruire și îi folosește ca fațadă pentru a efectua atacuri, cum ar fi atacul cu rachete asupra companiei saudite Aramco, în 2019, care a dus la închiderea temporară a 5% din producția mondială de petrol.

Scopul este de a intimida, în același timp complicând calculele Occidentului.

Această strategie îl mulțumește pe prietenul tot mai apropiat al Iranului, Rusia. La rândul ei izolată de Occident, aceasta se angajează în comerț cu arme și încălcarea sancțiunilor cu republica islamică: gândiți-vă la dronele kamikaze de tip Shahed-136, concepute de Iran, care ucid ucraineni.

Criza actuală arată oportunitățile și problemele abordării Iranului. Acesta sprijină de mult timp Hamas, dar, potrivit oficialilor occidentali familiarizați cu problema, nu pare să fi știut în avans despre atacul său asupra Israelului, comis la data de 7 octombrie. Cu toate acestea, Iranul a căutat să capitalizeze asupra atrocităților comise de Hamas și să mobilizeze „axa rezistenței”.

Hezbollah și Israel au avut schimburi de focuri, cu sprijinul explicit al Iranului și al Statelor Unite. Până la 19 luptători Hezbollah ar fi fost uciși. Houthi, care controlează capitala Yemenului, au lansat trei rachete de croazieră cu rază medie, recent achiziționate de la Iran, și un număr de drone către Eilat, orașul portuar al Israelului (acestea au fost interceptate de un distrugător american).

Iar milițiile șiite din Siria și Irak, sprijinite de Iran au extins conflictul prin lovirea repetată a bazelor care adăpostesc trupe americane cu rachete și drone (ca urmare, SUA și-au redus prezența diplomatică în Irak).

Câștigurile Iranului

Pentru Iran, există unele beneficii evidente. Conflagrația din Gaza a oprit – chiar dacă doar temporar – discuțiile privind normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită. Orice astfel de acord ar marca un pas suplimentar în acordurile Avraam , prin care Bahrain, Maroc, Sudan și Emiratele Arabe Unite au stabilit relații diplomatice cu Israel începând din 2020.

Ayatollahii șiiți din Iran nu pot suporta ideea de a fi izolați în timp ce state musulmane conduse de suniți și Israel cooperează mai mult.

Presiunea pentru delegitimarea acordurilor Avraam continuă: la o întâlnire a miniștrilor musulmani de externe din Arabia Saudită, pe 18 octombrie, Iranul a cerut țărilor musulmane să impună un embargo petrolier asupra Israelului.

Regimul iranian sprijină apelurile la presiuni asupra Egiptului pentru a primi palestinieni din Gaza, poate în speranța de a agrava tensiunile dintre Israel și cel mai vechi aliat arab al său.

Turbulențele regionale înseamnă totodată mai mulți bani pentru Iran, cel puțin pentru moment. Prețurile la petrol au crescut cu peste 5 dolari pe baril începând din 7 octombrie. America este nerăbdătoare să reducă inflația înaintea alegerilor de  la anul și a permis tacit Iranului să exporte mai mult petrol, în ciuda menținerii formale a sancțiunilor.

„Acești barili iranieni sunt foarte importanți” pentru Joe Biden, spune Ahmed Mehdi, un analist petrolier cu sediul la Londra. Producția a depășit 3 milioane de barili pe zi, cel mai înalt nivel din 2018, când administrația Trump a impus sancțiuni. An la an, spune Mehdi, exporturile au crescut cu peste o treime.

Riscuri

Totuși, escaladarea războiului prin proxy cu America și prietenii săi vine cu riscuri majore pentru Iran. În țară, oficialii se laudă că au devenit din nou „oameni de stat”, cu președintele Ebrahim Raisi, văzut de mulți în Occident ca un paria rigid, vorbind cu președintele francez, Emmanuel Macron, în ultimele zile. Iranienii de rând sunt mai puțin impresionați.

Un război regional ar putea declanșa un nou ciclu de proteste în țară. Armita Geravand, o elevă iraniană care a leșinat pe 1 octombrie după ce a fost bătută de poliția moralității, conform activiștilor locali, a fost declarată a fi în moarte cerebrală – o veste care ar putea reînvia indignarea care a adus protestatari iranieni pe străzi în 2022, după moartea Mahsei Amini, arestată pentru că purtase în mod „inadecvat” vălul obligatoriu.

Iranienii sunt epuizați de aventurile regimului lor în străinătate și reticenți să suporte mai mult suferință pentru Palestina. Protestele organizate de guvern au avut puțini participanți.

Un minut de tăcere la un meci de fotbal din Teheran în memoria celor uciși în Gaza a fost întrerupt de hohote. „Nici Gaza, nici Liban”, au scandat protestatarii de la ferestrele lor. „Ne sacrificăm viețile pentru Iran”.

Războiul în umbră al Iranului este un joc delicat și nu este clar dacă țara își poate controla grupurile proxy. De la asasinarea, acum trei ani, a lui Qassem Suleimani de către America, unul dintre maeștrii din spatele axei rezistenței, sateliții Iranului și-au sporit autonomia.

Pe măsură ce lansează amenințări de război alături de rachetele lor, ar putea fi dificil pentru ei să dea înapoi de la propria retorica. Fiecare a stabilit „linii roșii” pentru intervenție împotriva Israelului și Occidentului. O lipsă de răspuns le-ar putea afecta credibilitatea în fața susținătorilor locali. O invazie terestră israeliană a Gaza le-ar putea forța mâna.

Siria și Liban

Grupările proxy trebuie, de asemenea, să-și echilibreze aspirațiile militare cu interesele țărilor gazdă. Conform unor oficiali iranieni, președintele Siriei, Bashar al-Assad, a transmis  Hezbollah că nu are nicio dorință de a auzi apeluri la atacarea Israelului de pe teritoriul său.

În opinia sa, cei din Hamas l-au trădat alăturându-se rebeliunii împotriva sa, în 2011, după ce le oferise adăpost. El nu vrea să lupte pentru ei acum.

Libanul se teme să devină o altă piesă de sacrificiu. Șiiții sunt cea mai mare sectă a țării, dar celelalte 17 denominații oficiale formează o majoritate. În mod semnificativ, de când au început luptele, Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah faimos pentru discursurile sale beligerante, s-a ferit să se adreseze publicului său din buncărul lui din Beirut.

Amenințarea războiului a anulat speranțele Libanului de a-și revitaliza turismul. Compania de asigurări Lloyd’s a semnalat că ar putea retrage acoperirea, iar Middle East Airlines, compania națională a Libanului, își așază o parte din flota în Turcia.

America le-a cerut cetățenilor săi să părăsească țara. Prim-ministrul libanez a declarat că „decizia privind războiul și pacea” nu se află în mâinile sale.

Dacă grupurile proxy iraniene atacă interesele americane sau, posibil, pe ale Israelului, cel mai probabil, în primă fază, America va riposta împotriva lor, mai degrabă decât împotriva sponsorului lor, Iran. Chiar și așa, acesta este un pariu cu mize mari.

Pe termen lung, decizia Iranului de a mobiliza axa rezistenței indică faptul că se îndreaptă către izolare și autocrație. Cu doar o lună în urmă, regimul sărbătorea un schimb de prizonieri cu America și transferul iminent către Iran a 6 miliarde de dolari din veniturile înghețate din vânzarea de petrol.

Pentru prima dată de la retragerea administrației Trump din acordul nuclear, ayatollahul Ali Khamenei binecuvântase discuțiile directe. Unii vorbeau despre o nouă destindere. Acum, aceasta zace în bucăți, iar șansele unui război mai amplu și catastrofal, deși încă scăzute, sunt mult prea mari pentru confort.

---