Una dintre cele mai cunoscute poete pe care România le-a avut, Alexandrina Gavrilescu, cunoscută sub pseudonimul literar Otilia Cazimir, s-a născut pe data de 12 februarie 1894, la Cotul Vameșului, într-o comună din apropiere de Roman.

În copilărie, se mută la Iași, alături de familia sa, unde își continuă studiile, terminând cursurile Facultății de Litere și Filosofie, fără să își dea lucrarea de licență.  Debutul l-a avut cu o poezie în revista “Viața românească”, în anul 1912, iar în 1919 scrie prima proză intitulată “Însemnări ieșene”. În 1923 reușește să publice primul volum de poezii – “Lumini și umbre”

Tânăra poetă, aflată la începutul carierei, nu-şi scriea numele, semnând cu trei steluţe, așa că, Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, coordonatorii de la “Viața românească”, i-au devenit „nași” și au botezat-o Otilia Cazimir.

Otilia Cazimir își va alege un domiciliu aparte cu un scop deosebit. Într-un colț la Iașului (care va deveni mai târziu strada Otilia Cazimir nr. 4) dorea să păstreze în suflet, amintirile strămoşeşti. Otilia dorea să mențină și istoria personală: amintirea poetului George Topîrceanu (1886-1937), redactor la „Viaţa românească“, prietenul ei nemuritor şi subiectul multor versuri de dragoste.

Otilia Cazimir și George Topîrceanu, o iubire pierdută printre versuri

Ea poetă, prozatoare, traducătoare, el poet activ în cercurile literare ale vremii, destinul Otiliei Cazimir şi cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât şi sentimental. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, căsnicia se va destrăma, iar între acesta şi Otilia Cazimir se va înfiripa o poveste de dragoste discretă, dar care stârneşte interesul cronicarilor şi al publicului, ca orice legătură între personaje publice.

Într-o epistolă Otilia Cazimir îşi exprimă sentimentele, angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea poetului George Topîrceanu. Pierdut după o boală gravă şi neiertător, Topîrceanu rămânea ca o icoană în casa  Otiliei, prezent pretutindeni. Troiţa sa, totdeauna înflorită, rămânea singura ţintă a drumurilor poetei. La mormântul din dealul Eternităţii găsea alinare şi linişte sufletească, murmurând versurile şoptite odinioară împreună.

Suferința în dragoste și pericolele războiului

În 1944, războiul bătea la porțile Iașului și cei mai mulți fugeau către ale zone ale țării. A plecat și ea alături de Teatrul Național în Jimbolia și Timișoara. A revenit câteva luni mai târziu unde găsește Iașul nimicit de urmele crunte ale războiului și se trezește în sărăcia și foametea lăsate de acele vremuri grele. Pe 31 decembrie 1945, trimite o scrisoare unor prieteni din Timișoara unde consemnează: „Sunt umilitor de nenorocită. Mâine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă“. Anul 1946 se anunță și mai sumbru, rămâne fără slujbă și fără nici un mijloc de trai, ea apelează la Lucreţiu Pătrăşcanu care se oferă să o ajute, dar fără nici un rezultat concret.
Neobţinând nicio angajare, a trebuit să trăiască traducând din limba rusă şi franceză şi stilizând lucrări pentru editurile bucureştene. Scria necontenit, mai ales noaptea, dormind doar câteva ore şi uitând să mănânce, ajungând ca între 1947-1954 avea la activ, traduse, aproape vreo 50 de volume cu versuri şi proză.

Casa Otiliei de la Iaşi – altar pentru Topîrceanu, sprijin pentru cei nevoiași și refugiu pentru scriitoare

Otilia Cazimir devenise un sprijin pentru comunitate din mahalaua Ieșilor, afectată de boli și sărăcie. În casa ei din Tudor Vladimirescu s-a bucurat primind, în anul 1927, Premiul Academiei Române, apoi Premiul Femina şi, în 1937, Premiul Naţional pentru Literatură, ce-o consacrase scriitoare de seamă a ţării. S-a zbătut, a făcut plângeri şi rugăminţi pretutindeni, la Iaşi şi Bucureşti, obţinând iertarea căsuţei. La 8 iunie 1967, după cinci decenii de prestigioasă creaţie literară, Otilia Cazimir a plecat după Topîrceanu, lăsând dragului ei oraş, modesta sa odaie, ce a devenit în timp casă memorială și, implicit, un important punct de atracție pentru turiștii ce doresc să calce pe urmele adevăratelor valori culturale pe care România le-a dat de-a lungul secolelor.

---