15 aprilie 2024, 21:51

Istoria nebuniei în epoca clasică

Editura Trei a publicat de curând volumul Istoria nebuniei în epoca clasică de Michel Foucault, în traducerea lui Mircea Vasilescu. Cartea, apărută în condiții grafice deosebite, este o istorie a ideii de boală mintală de-a lungul secolelor și a fost un adevărat eveniment intelectual la publicarea sa în Franța.

Michel Foucault încearcă în acest volum să arate că nu există o singură reacție posibilă la nebunie și că modul în care o privim depinde de cultura în care are loc. Nebunul nu a fost întotdeauna considerat „bolnav mintal”.

De la sănătatea mentală la dezordinea creatoare

„Ce relaţie există între sănătatea mentală şi dezordinea creatoare? Cât de precară, de discutabilă, de condiţionată istoric şi cultural este normalitatea noastră? Cărţile mari devin mai actuale cu trecerea timpului, de parcă ar fi fost scrise pentru viitor. Considerată, în epocă, un veritabil reper pentru mişcarea antipsihiatrică, Istoria nebuniei în epoca clasică ne vorbeşte, în contextul războaielor culturale care polarizează lumea de azi, despre primejdia de a transforma privirea clinică în bisturiul unei societăţi bolnave de conformism şi secătuite vital.” – Cristian Iftode

Relația dintre rațiune și nebunie

Foucault conturează, în cartea de față, etapele majore ale relației dintre rațiune și nebunie de la sfârșitul Evului Mediu până la nașterea azilului în secolul al XIX-lea, bazându-se pe diverse materiale: arhive, literatură sau iconografie. Renașterea le-a dat nebunilor o voce, epoca clasică îi va reduce la tăcere. Înființarea Spitalului General din Paris în 1656 este un eveniment istoric major care marchează epoca „marii izolări”. De acum, nebunul este internat alături de leneși, delincvenți și marginalizați în centre care își propun să-i izoleze și să-i facă să muncească pe cei care cântăresc ca o povară asupra societății. Prin urmare, internarea nu are un scop medical, ci unul social și economic.

Cu toate acestea, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, practica internării a căzut treptat în desuetudine deoarece părea a fi o eroare economică gravă. Celălalt eveniment cheie din această istorie a nebuniei a fost eliberarea bărbaților înlănțuiți din spitalul Bicêtre în 1793 de către Philippe Pinel. Acest act marchează nașterea azilului, iar nebunia se constituie acum ca o boală psihică. Nebunul nu mai este închis alături de delincvenți, ci se va trezi tot închis, dar singur. Și dacă este eliberat din lanțuri, acum este supus controlului medical. Deosebit de critic la adresa psihiatriei, Foucault o critică pentru că nu este altceva decât un monolog al rațiunii despre nebunie.

„Extraordinar… bogat și insistent și aproape nerezonabil în repetițiile necesare.” Maurice Blanchot

 

Scandal

Cartea a stârnit un adevărat scandal la publicare. Cum a putut Foucault, care nu este istoric și cu atât mai puțin psihiatru, să condamne astfel toate eforturile depuse de psihiatrie? În plus, istoricii au întocmit o listă lungă de erori de date sau de interpretare și au pus sub semnul întrebării alegerea arhivelor folosite. Fie că suntem sau nu de acord cu interpretările lui, rămâne în orice caz acest gest formidabil al lui Foucault care a obligat o întreagă generație să reevalueze psihiatria și să audă din nou vocea nebunului, foarte înăbușită în societatea noastră.

„În esență, Istoria nebuniei este o deconstrucție a unei tendințe prea-omenești: aceea de a judeca și a exclude. Actualitatea cărții vine din reiterarea unui adevăr simplu: fie că a încercat să creeze mituri sau, dimpotrivă, să anihileze stranietatea, omul rămâne întotdeauna o ființă însetată să dea sens lucrurilor pe care nu le poate înțelege. Creator sau violent, el se legitimează prin nevoia de sens, raționalitatea sau nebunia fiind, înainte de toate, categorii menite să normalizeze prezența excepționalului în cotidian.”  – Magdalena Mărculescu

 

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol